lumea-i atît de frumoasă

lumea-i atît de frumoasă că sigur ascunde o comoară mai mare

spune mama mea abia gîngăvind de pe patul ei de spital

     alzheimer

dar

mă recunoaşte oarecum şi iubeşte şi ştie că e iubită

alzheimer monstrul ăla mic şi nemernic uită tot

ea nu uită

dacă ai putea sta cu ea 24 de ore din 24

ea ar fi tot timpul lucidă

ar avea luciditatea de diamant a iubirii

care nu are trecut nu are viitor

are doar ceva imprecis şi imperial – un fel de prezent

(care nu e în nici un caz trecerea de la trecutul imediat la

     imediatul viitor)

da

un fel de prezent în care totul e încă posibil

ah da

în care e încă posibil să nu ne naştem

să nu ne fi născut

lumea-i atît de frumoasă – zice mama mea – că sigur

     ascunde o comoară

care va înghiţi patul ăsta mizer prin care abia dacă zbor

şi pe monstrul ăla mic şi impertinent

care se laudă că e din dinastia alzheimer

şi o să zburd din nou

vertij. poeme şi prozopoeme