Libertatea, rețeta noastră (deloc) secretă

Am plecat din două redacții de presă scrisă în care mi-am petrecut cei mai frumoși ani ca jurnalist. Am plecat pentru că așa am vrut eu. Pentru că existau, între mine și conducerea editorială, niște divergențe de opinie. Nu mai reușeam să cădem de acord asupra unor principii. În urma uneia dintre demisii n-veam unde să plec, de fapt. Nu planificasem un interviu pentru un nou job, nu aveam un plan de rezervă sau vreo schemă-minune care să îmi asigure vreun venit sigur în lunile următoare. Și, totuși, una dintre cele mai fericite zile din viața mea a fost ziua uneia dintre aceste demisii. Pentru că știam că nu pierdusem nimic. Pentru că am avut, pentru prima dată după opt ani, ziua de duminică liberă, pentru că n-am mai muncit șase zile din șapte. Pentru că știam că n-am să mai rămîn în redacție, seara, așa cum o făcusem la primul meu loc de muncă, doar ca să văd un film cu Woody Allen. Woody Allen, Jesus! Ce-o fi fost, atunci, în mintea mea?!? Niciodată nu mi-a plăcut Woody Allen. Dacă plecam spre casă în timpul filmului aș fi pierdut scene importante, așa că am rămas acolo, în redacție, după nouă seara, cînd terminasem eu de scris, să-l văd. Am fost fericită, spuneam, nu doar pentru duminica liberă, nu pentru timpul cîștigat, regăsit, cît mai ales pentru că mă simțeam, mai mult decît oricînd, un om liber. Și libertatea asta are un gust bun. Puternic. Inconfundabil.

Presa din România trece, cred eu, printr-o criză identitară. Sub imperativul emoției, totul pare să se deruleze pe repede-înainte. Sub „dictatura” financiară, informația e tratată, uneori, ca o marfă oarecare, o marfă lipsită de valoare și de adevăr, golită de sens. În goana nebună după click-uri, presa din România a practicat, mai ales în ultimul deceniu, o isterie grețoasă, împinsă la paroxism. Totul se petrece aici și acum, totul e în exclusivitate, totul e în direct, totul e în regim de breaking news. De foarte multe ori, nepermis de multe ori, informația nu mai e verificată, contextul nu mai există, declarațiile sînt redate inexact, trunchiat, incorect. E, uneori, o lipsă de fair-play în relația cu cetățeanul consumator de presă. O lipsă de fair- play pe care mi-o imaginez extrem de frustrantă pentru un om care se vrea informat corect, nu manipulat, nu păcălit, nu indus în eroare.

Criza identitară a presei e alimentată și de așa-numiții jurnaliștii care trec – cel puțin aparent, fără mari dileme – în tabăra politică, așa, de pe o zi pe alta. Ca și cînd misiunea lor nu ar fi fost, pînă cu doar o zi în urmă, aceea de a oferi publicului informație și opinie, ca și cînd meseria lor n-ar fi presupus zeci, sute, mii de ore de muncă pentru a pune cap la cap informațiile dintr-o investigație care scoate la lumină corupția, putrefacția dintr-un sistem, oricare ar fi acela. Hocus-pocus-preparatus, jurnaliștii devin peste noapte politicieni. Și nu doar că „devin” politicieni, dar îmbrățișează cu succes discursul acestora, atitudinea lor populistă și manipulatoare. Constatăm, mai mult sau mai puțin surprinși că, de fapt, locul acestor oameni n-a fost niciodată în presă.

De ce rămîn însă pe baricade cei care rămîn? Jurnaliștii onești? De ce se luptă cu toate interesele obscure, împotriva tuturor găștilor de impostori, în ciuda tuturor amenințărilor? De ce aleg să nu poată dormi, uneori, de frică, mergînd însă înainte, sfidînd politicieni corupți, pentru a informa corect publicul? De ce presa bună din România, atîta cîtă mai este – și cu siguranță mai este – nu cedează? De ce nu se lasă toți ziariștii seduși de funcții, de „onorarii” de zeci de mii de euro, de vreun penthouse apartment în cine știe ce cartier obscen de scump? De ce unii dintre jurnaliști aleg să părăsească locuri de muncă sigure pentru a nu face compromisuri prea mari? Pentru că oamenii ăștia sînt oamenii liberi. Pe care nimeni și nimic nu i-a putut cumpăra. Oameni care, cu siguranță, pe parcurs, au mai și greșit uneori. Dar nu major, nu capital, nu cu rea-credință. sînt oamenii care încă mai pot să mai spună „nu”. Cumva, asta e o definiție a libertății: să poți să spui „nu”. Evident că nu există un îndreptar pentru așa ceva. Și evident că, undeva, oamenii ăștia sacrifică ceva. Dar nu pe ei, nu libertatea lor.

În raportul Reuters privind libertatea presei în lume în anul 2019, România figurează pe locul 47. A coborît trei poziții, cu doar un an în urmă situîndu-se pe locul 44. La prima vedere poate că nu pare descurajant sau trist, dacă ne gîndim că România este încă o democrație neconsolidată. Dar tocmai pentru că România încă este o democrație neconsolidată, libertatea presei ar trebui să ne preocupe. Tocmai din acest motiv avem, acum mai mult decît oricînd, nevoie de o presă liberă, o presă care nu se teme. O presă care, oricît de fragilă, oricît de vulnerabilizată în ultimul deceniu, refuză să depună armele. Și dacă există ceva care să susțină această presă, aceia sînt în primul rînd oamenii săi, jurnaliștii. Aceia care au încă o rețetă (deloc) secretă: libertatea.