Libertatea de argou

9 aprilie 2011   Dileme on-line

Două romane apărute în ultima vreme şi semnate de prozatori încă tineri ambiţionează şi reuşesc să facă, din interior, un portret generic al generaţiei „decreţeilor”.
 
Primul, în ordine cronologică şi valorică, este al lui Radu Pavel Gheo şi se intitulează, atît de semnificativ, Noapte bună, copii!. Dar al doilea, datorat unui autor profesionist ca Dan Lungu şi cu un titlu sub care se poate ascunde orice (În iad toate becurile sînt arse), mă ajută mai mult în tableta de faţă. Căci în romanul lui Lungu argoul e la el acasă: „Îi ziceam Văru fiindcă, prost crescut cum era, mereu făcea între noi faze naşpa, de căcat şi noi îi găseam mereu aceeaşi scuză: vă rog să-l iertaţi, e vărul nostru de la ţară, n-o să mai facă altă dată, promitem. La început i-am spus Vărul-de-la-ţară, apoi, mai simplu, Văru. Cambuza lui era a-ntîia pentru băute şi chefuri, dar nu era întotdeauna liberă. Cum era băiat de comitet, profitau de el toţi ghiorţanii să vină cu pocnitorile lor pe-acolo, la poştă sau solo, de la prietenarii de la box, cu feţele lor ca nişte bidoane turtite, şi pînă la afafici slăbănogi şi lungi ca fularul, cu coşuri pe faţă cîte hîrtii în veceu. «Ce pana mea caută popîndăii ăştia la tine?», îl întreba Paganel, cu glanda suduind după o cinzeacă, defilînd în faţa scării”. Cele mai expresive pagini din carte, preluate sau nu din Băieţi de gaşcă, sînt cele în care gaşca de adolescenţi strînge rîndurile, într-o pivniţă de bloc sau în „cambuza” lui Văru, pentru a bea, a regula, a-şi inventaria şi compara mădularele din dotare – şi, mai ales, a trăncăni ore întregi.
 
La Gheo, personajele care fac un grup (mai restrîns) nu au atît un argou expresiv, cît un cod conspirativ. Trei adolescenţi vor să fugă peste graniţă în Iugoslavia; vor fi prinşi şi batjocoriţi de grăniceri; iar după ani ei se vor reîntîlni în acea Americă a tuturor posibilităţilor, dar în care vechiul lor cod nu mai poate fi regăsit. S-a pierdut o dată pentru totdeauna. În romanul lui Lungu, se va pierde argoul. Între fragmentele de adolescenţă colocvială şi argotică, date cu italice, şi, de cealaltă parte, secvenţele de maturitate ale unuia dintre foştii „eroi” se cască o prăpastie.

De ce se pierd oare codul şi argoul de la pubertatea şi adolescenţa din comunism – la individualitatea amară din maturitatea democraţiei? Din chiar felul în care întreb se poate deduce răspunsul; şi aceasta nu fiindcă întrebarea este retorică, dar întrucît parcursul, traseul, traiectoria nu pot fi decît aşa.
 
În socialismul real, ceauşist, libertatea de argou era în primă şi ultimă instanţă una dintre libertăţile-substitut pentru cea socio-politică, anihilată şi eliminată de regim. Poantele cretine şi ininteligibile pentru cineva din afara găştii sînt pe versantul celălalt faţă de bancurile care, dimpotrivă, omogenizau şi unificau populaţia de cobai. Cercul bancurilor era uriaş. Cine nu putea asculta şi înţelege un banc cu americanul, rusul şi românul? Dar cercul argotic este unul, prin definiţie, redus; şi gîndit astfel încît nici un neavenit să nu poată pătrunde. Avem deci un argou al unei găşti, un alt argou al altei găşti, un argou de Sălăjan, un argou de Militari, unul moldovean, altul bănăţean...
 
Jocul acesta se poate juca la infinit şi dă o variabilă continuă de specificare. La antipod se află inamicul majusculat simbolic, fie el Sistemul, Regimul sau mai localul Director de şcoală ori nesuferita Dirigă. Nu te eliberezi realmente prin argou şi nu rezişti, cu el, împotriva lui Ceauşescu. Rezişti însă argotic Autorităţii, în forma în care ţi-o reprezinţi. Limbajul argotic este, s-o recunoaştem, altfel decît limbajul de lemn. Libertatea de argou e o libertate-nechezol, dar mişto.

Ea şi-a cam pierdut mizele după 1990, din motive pe care totuşi n-avem a le regreta. Acum se poate spune – şi s-a spus – totul. Nu mai există nici o barieră şi nici o limită. Cenzura, tabuurile, constrîngerile, interdicţiile, indicaţiile preţioase sînt pentru scriitorii foarte tineri, ca şi pentru cititorii lor, nu amintiri dureroase, ca pentru alţii, ci ficţiuni sau file de istorie literară. Iată de ce, aparent paradoxal, o anumită nostalgie se observă şi în romanul lui Radu Pavel Gheo, şi în cel al lui Dan Lungu. E reproiectarea unei adolescenţe frumoase, într-o perioadă nasoală. Şi e reconstruirea acelei lumi închise în care experienţele adolescenţei făceau corp cu un cod subversiv şi o libertate argotică. Astfel că, în ambele romane, criza profundă ţine de maturizarea personajelor centrale şi de contextul unei libertăţi totale, postrevoluţionare. Orice fiind posibil pentru oricine, personajul pare că nu mai poate să facă nimic. Iar gaşca lui s-a destrămat de la sine.

Cînd îi vedem pe puberii de azi mirîndu-se foarte că le cerem un detaliu asupra diferenţelor dintre Ipod şi Ipad sau că nu pricepem un lucru atît de simplu precum Wii-Sports realizăm că, dacă pentru noi argoul de bloc era totul, ei fac una cu jargonul fără frontiere.

Noapte bună, copii!

Fotografie de Laurenţiu Midvichi

Mai multe