Libertate pe două roţi

29 septembrie 2010   Dileme on-line

Mergeam pe bicicletă în mijlocul pădurii, pe o potecă acoperită de pietre şi muşchi. Nu auzeam decît vîntul, păsările şi roţile micuţe ale bicicletei Brompton învîrtindu-se pe pietre. Intrasem în pădure – de fapt un parc dendrologic – strecurîndu-mă cu bicicleta care n-avea decît vreo 10 kilograme printre două uluci de gard. Era 5 după amiaza, sfîrşit de iunie, şi în parc nu mai era nimeni în afară de mine. Am intrat pe o potecă mai largă, acoperită cu rumeguş şi frunze, şi am pedalat pînă am ajuns pe o alee betonată. M-am oprit pe marginea drumului, lîngă nişte pomi din specii rare şi o potecă ce urca pînă la un foişor, şi am lăsat bicicleta dreaptă, cu roata din spate îndoită sub şa. M-am aplecat şi am adunat din iarbă o frăguţă cît unghia de la degetul meu mic. Era dulce şi aromată.

Cu două zile înainte, cînd am primit împrumut Bromptonul la Bucureşti ca să scriu despre el, tocmai aflasem că urma să-mi pierd jobul. Bicicleta mi-a arătat însă ce înseamnă libertatea şi mi-a amintit că orice şut în fund e un pas înainte. Era verde închis, cu ghidonul în formă de „U” şi două viteze şi se plia din patru mişcări pînă ajungea de mărimea unei genţi de voiaj. Fusese produsă la o fabrică din vestul Londrei, ca toate bicicletele Brompton. Din ’88, de cînd se face bicicleta, producţia n-a fost mutată din Anglia în China sau Taiwan pentru a reduce costurile iar calitatea a rămas aceeaşi. Însă pe poarta fabricii ies în fiecare zi maximum o sută de biciclete, motiv pentru care preţul nu scade sub 3.000 de lei bucata.

Am învăţat destul de repede să pliez Bromptonul. La a doua încercare îmi ieşea destul de bine: întîi roata din spate, apoi cea din faţă, şaua şi la final ghidonul, care se duce cuminte la locul lui cînd îi slăbeşti şurubul, cu un sunet de clopoţel. Primele sute de metri pe bicicletă au fost uşoare pentru că nu treceau prea multe maşini. Apoi am mers mai mult pe trotuar şi am prins curaj abia în Cişmigiu. Aici totul a devenit mai simplu. Am schimbat vitezele de cîteva ori, am pedalat cît de repede am putut, m-am învîrtit în jurul parterului central, am depăşit cărucioare şi pensionari şi am plecat spre casă cu zîmbetul pe buze. Cînd am ieşit din parc şi am coborît din şa ca să traversez bulevardul Elisabeta, mi s-a părut deodată că e mai greu să mergi decît să pedalezi.

Cîteva ore mai tîrziu, am scos bicicleta din apartament, am pus-o în lift şi am adus-o în faţa blocului, unde m-am apucat să o depliez: întîi ghidonul, care era îndoit deasupra roţii din faţă a bicicletei. Apoi şaua, pe care am ridicat-o ochiometric la înălţimea potrivită. A treia etapă a fost roata din faţă, pe care am desfăcut-o dintr-o mişcare şi am prins-o cu un şurub. Înainte să pornesc am desfăcut şi roata din spate, care stătuse pînă atunci îndoită sub şa. Am pornit pe trotuarul pavat şi am desfăcut din mers şi pedala din stînga, pliată ca să nu mă jeneze la transport. Nu mai mersesem de mult distanţe mari cu bicicleta prin Bucureşti. Tot echipamentul pe care-l aveam era un handsfree cu fir care-mi ieşea dintr-un buzunar al pantalonilor şi care s-a dovedit inutil după 50 de metri, cînd am primit un apel şi n-am auzit nimic în cască. Prima etapă din drumul spre fostul serviciu am parcurs-o pe pista de biciclete. După ce am luat în plin cîteva borduri, m-am avîntat pe carosabil, pe Magheru, şi din acel moment am început să-i urăsc pe toţi cei care îşi opriseră maşinile pe stradă, cu luminile de avarie pornite. Pe Calea Dorobanţi m-am uitat hăituită înapoi după autobuze, iar în intersecţia de la Perla am încercat să nu mă gîndesc că maşinile din jur îmi puteau face bicicleta afiş în cîteva secunde, şi pe mine împreună cu ea.

Pe la Piaţa Dorobanţi am intrat în sfîrşit pe o străduţă liniştită. Era aer curat, nu se mai auzeau claxoane şi eu pedalam pe mijlocul drumului. Deodată, m-am relaxat. Mi-am amintit că mii de biciclişti străbat în fiecare zi oraşul şi nu păţesc nimic. Şi mi-am adus aminte că scopul expediţiei mele era să testez bicicleta Brompton în oraşul în care trăiam. De acolo mi-a fost uşor să ajung în Pipera. Am urcat liniştită un pod, avînd grijă să merg cît mai aproape de parapet, am traversat un bulevard pe la trecerea de pietoni, m-am bucurat că nu era trafic şi am ajuns la serviciul pe care mă pregăteam să-l părăsesc cam la o oră de cînd plecasem de acasă. Am pliat bicicleta în faţa uşii redacţiei şi de acolo am împins-o uşor pînă sub birou. „Ai avut curaj să vii cu ea pînă aici!”, mi-a spus admirativ un coleg. Într-adevăr, curaj aveam. Doar n-aveam nimic de pierdut, eram şomeră.

Ziua următoare am decis să mă bucur de libertatea nou cîştigată la ţară, în judeţul Argeş, şi m-am îmbarcat în troleibuz cu direcţia Militari. „Tiii, ce bicicletă dichisită!”, a zis un nene la autogară, urmărind cum mă agitam să o pliez cît mai repede. L-am ignorat, am icnit ridicînd Bromptonul şi am urcat în autocar. Şoferul mi-a zis că trebuie să îl pun la bagaje, eu i-am explicat că are loc între scaune şi l-am aşezat demonstrativ în faţa primelor locuri, unde ocupa mai mult de jumătate din spaţiu. A ridicat din umeri şi m-a lăsat să stau două ore cu picioarele pe bicicletă. Aşa am ajuns să culeg fragi de pe Brompton, în pădure. După ce am mîncat vreo cinci-şase, am ieşit din parc, am pedalat cîteva sute de metri pe şoseaua naţională, am intrat în sat, le-am zîmbit indulgent oamenilor care se uitau miraţi la bicicletă şi am salutat toate babele pe care le-am întîlnit. În seara aia am stat cu laptopul în grădină şi am spus pe Facebook ce frumoasă e libertatea. Mulţi m-au invidiat.

După o săptămînă am dat Bromptonul înapoi dar n-am pierdut senzaţia de libertate. Să fi fost că nu mai trebuia să mă trezesc dimineaţa şi să plec la serviciu, să particip la şedinţe şi să găsesc subiecte? Posibil. Dar poate era şi faptul că descoperisem bucuria de a pedala în oraşul meu sau în pădure, de a mă strecura printre maşini sau printre copaci şi de a dispărea în 20 de secunde, cît dura deplierea bicicletei. De atunci, le zîmbesc complice bromptoniştilor pe care-i întîlnesc în oraş aşa cum, pe vremuri, tata saluta cu farurile şoferii din Trabanturile care veneau pe şosea din sens opus. Singurul regret pe care-l am este că, fiind şomeră, nu-mi voi putea permite prea curînd un Brompton.

Maria Bercea este jurnalist freelancer.

Mai multe