Leprozeria de lux
Adi Filimon, Ștefia, postfață de Octavian Soviany, Editura Vinea, 2015.
Despre Adi Filimon (n. 1965) se știu deocamdată destul de puține lucruri. Din acest motiv îi voi face o scurtă prezentare. A absolvit Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” și Facultatea de Istorie a Universității „Spiru Haret” din București. În anul 2013 a obținut premii la mai multe concursuri naționale de poezie, cele mai importante fiind premiul „Mopete” pentru manuscris, acordat de Asociația „Artgothica Sibiu”, în cadrul Premiilor Naționale pentru Poezie „Mircea Ivănescu” și premiul special „AdeniumTimpul”, obținut în cadrul Concursului de Debut, organizat de Editura „Adenium” Iaşi, ambele premii fiind acordate pentru același manuscris concurent. A debutat în 2013 cu volumul de poezie Spaimele, editura A.T.U (Sibiu). Un an mai tîrziu obține premiul „Mircea Ivănescu” pentru debut, acordat de Asociația „Artgothica Sibiu”, în cadrul Premiilor Naționale pentru Poezie „Mircea Ivănescu”.
Adi Filimon scrie o poezie a anxietății, a perturbărilor grave ce modelează coroziv deopotrivă carnea și destinul. Imaginarul bolii e condus către ultimele lui consecințe, fără a părea totuși ostentativ. Viermele negru al disperării rupe din țersuturile vii și le necrozează, le transformă în materie diformă. Suferința devine o formă de normalitate. Din acest motiv foarte rar se pot distinge în această poezie notele false. Cartea este alcătuită din trei secțiuni: Leprozeria, Azil de lux și Mănăstirile.
În delirul durerii și al morții se pătrunde treptat. Nu se cade în infern, ci se coboară pe trepte: „e timpul să plutesc peste visele moarte / peste rîsul îngheţat al copiilor / peste mîini încleştate în mîini disperate / e timpul dividerii în mii de secunde / ca un cer descusut prin care o mare de licurici evadează / şi-n lumea cea nepătrunsă pătrunde” („nimic de pierdut aici:”). Așadar, există o stare de pregătire – a dezastrelor ce urmează imediat după cele două puncte – dictată de convingerea că totul poate fi lăsat în urmă fără regrete. Viața începe să se preschimbe în opusul ei. Leprozeria e, firește, o metaforă, una menită să aducă în realitatea imediată spectrul întunecat și crud al Evului Mediu: „nu era mare lucru, întîlneşti la tot pasul aşa ceva; e vremea cînd / vrăjitoarele vor sfîrşi pe ruguri din nou, e un alt ev al lor căci lemnul / şi fierul nepreţuită îmbrăţişare îşi dau: cel aspru şi rece îl cuprinde pe / cel moale şi cald. / şi-atunci l-am văzut intrînd în odăile iadului, la femeile din infern. / era atît de frumos cu suliţa înfiptă în spate încât cheia şi clanţa / zornăiau, cutremurate de ţipătul cobaiului suspendat în părul femeii albastre” („petrecere în leprozerie:”). Notațiile nude dublate de metaforele concentrate conturează adevărate tablouri coșmarești. Uneori, tonul colocvial pare să dezamorseze starea de încordare maximă. Dar este doar o părere, o iluzie. Rîsul este grimasa care pocește figurile. Îngerul coboară în leprozerie ca să ia un suflet. Acesta e un bărbat jegos ce fumează iarbă și își șterge mucii de perdea: „mămicile adoptive mi-au spus că Ortansa a plecat acasă / că s-a făcut bine / demenţa ei s-a vindecat / mi-au dat chiar o acadea dar eu ştiu / că Ortansa nu acasă a plecat ci cu bărbatul ăla jegos / prea era fericită şi-l săruta pe gură golanca („îngerul și Ortansa:”). Astfel de scene sînt numeroase în carte. Nu le pot trece în revistă pe toate. Ștefia se naște în leprozerie. Își începe viața în această lume a bolii și a morții. Ea este îngrijită de „mămicile adoptive”, în timp ce mama ei adevărată „doarme adînc între perne / cu ochii larg deschiși”.
Secțiunea a doua o continuă organic pe prima. Azilul de lux pare o istorie de familie transcrisă tot din perspectiva anomaliilor, a devierilor de tot felul: „poate iubesc nopţile pentru că iau / o doză mare de morfină / rămasă de pe vremea cînd mama / avea ceva neomenesc înlăuntru / la început furam o doză ca să trăiesc / aceeaşi stare ca ea / pe mine nu mă durea nimic / decît sufletul ce sîngera sub cearceaful alb / ca un plasture / vechi peste-o rană nevindecabilă / era frumos un timp apoi mama rămînea / cu privirea înfiptă-n tavan cu pupilele dilatate / peste care aruncam un pumn de lacrimi / din găleata de lîngă pat / peste două-trei ore îi serveam o altă doză de morfină / pe care o savura ca pe o masă regească”. În această secțiune Adi Filimon își dă măsura talentului ei. Nu mai mizează pe imagini șocante, dure (deși acestea nu lipsesc). Discursul poetic e mult mai articulat și mai puternic prin el însuși. Din toate direcțiile se aud voci care cu greu se disting unele de altele. Meritul autoarei e acela că știe cum să particularizeze aceste discursuri și să le facă se evolueze simultan. Istoriile despre mama, tata și bunica, toate ca niște acolade explicative pentru anormalitatea devenită conduită de viață. Al treilea ciclu al cărții, Mănăstirile, pare compus din mai multe tentative de exorcizare a trăirilor intense și nemediate acumulate pînă în acest punct. Schimbarea numelui din ultimul poem al cărții mărturisește, după părerea mea, nevoia acută de schimbare a identității, dar nu prin abandonarea unei măști în favoarea alteia, ci printr-o revărsare cu totul în alt destin posibil. Leprozeria și azilul de lux par lăsate în urmă, dar umbrele lor continuă să perturbe ființa ce pare că nu poate trăi autentic decît în acele acolade ale fricii și disperării.
Deși oarecum neglijat de critica de întâmpinare, Ștefia de Adi Filimon este una dintre cele mai puternice cărți de poezie apărute anul trecut.
Şerban Axinte este scriitor şi cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, Filiala Iaşi. Cea mai recentă carte publicată: Gabriela Adameşteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Tracus Arte, 2015.