Lear – electrocardiograma

● Regele Lear,  de William Shakespeare, regia și scenografia: David Doiashvili. Teatrul Național „I.L. Caragiale” București

Bătăile inimii sunt puternice. O iau razna. Se revarsă peste celelalte bătăi de inimi ale celor aflați la show. Douăsutepatruzecișitrei, cincisuteșaptesprezece, optsuteoptzecișiuna. Toate pentru regat...

Doamnelor și domnilor, bine ați venit la King Lear – show-ul în care viața bate inima. Puls, ritm, eficiență, candoare, luminozitate, excelență, abis, universal, aici, acum, acolo. Stop! A venit Bufonul. Giumbușlucuri peste seriozități menite să uniformizeze suflul regatului. O alternanță bine venită între putere și neputință a spiritului Majestății sale – Lear. Sau mai bine spus: „unchiule, Majestatea ta are nevoie de răbdare, trecutul tău înseamnă viitorul lor...”

Idealurile se suprapun și transmit mesaje subliminale. Ca o comunicare interspațială, universal-valabilă, adusă în prim-plan de umanitatea Cordeliei – ființa fără de care dragostea și iertarea nu ar putea exista. Aici, în regatul acesta, caracterul uman este devastat, rînd pe rînd de aparițiile celor aflați sub negativitatea omenească. Trufia, minciuna, falsitatea suculentă a celorlalte două fiice invadează realitatea trecută prin tăișurile destinului.

Regizorul David Doiashvili recunoaște importanța prezentului suprapus cu indispensabila realitate a regatului, a luptei dintre francezi și englezi, a mîntuirii omului în fața dragostei de păcat. La fel cum își imaginează acest trecut, prin prisma unui alb curat, puternic, viu, pătat de sîngele aspru al inconștienței și al cugetării. Ce-am fost și ce-am ajuns, un biet bătrîn lipsit de puteri, un monstru pentru voi, un Lear răpus de dragostea față de pămînt – momente din subconștientul perisabil al celui care, cu siguranță va rămîne în registrele teatrului românesc – Majestatea Sa Mihai Lear Constantin.

Să ne îndreptăm privirea către esența electrocardiogramei: a fi o bătaie de inimă în mijlocul unor bătăi de tobe în plin război – un simplu gest, o simplă zvîcnire și linia inimii va ieși din plan.

Am simțit cu toții nevoia unui Shakespeare la Sala Mare a Naționalului bucureșean și l-am primit, așa cum se cuvine. Cu dăruința unui Lear care mai mult ca orice își iubește meseria de „majestate” a unui regat despre care, acum nu mult timp, se spunea că se prăbușește, reușind însă să-și construiască noi ziduri de apărare și să se ridice la un nivel estetic, comunicațional, calitativ impunător.

Ar fi bine să ne convingem că Lear nu este un rege oarecare, supus corvezii de a-și împărți regatul fiicelor sale, ci un om ca oricare altul care îndrăznește să spere la o bătrînețe  sinceră, curată și nepătată de sîngele societății.

Mă-nclin în fața Majestății sale Lear, îndemn Bufonul să apară mai des, atunci cînd e cazul, doresc iertarea și dragostea Cordeliei atît pentru propria-mi existență, cît și pentru a celor care încă mai cred că a fi sau a nu fi este o întrebare. Admit că întrebarea principală a vremurilor de azi și de mîine este „a iubi sau a urî”, mai mult decît au făcut-o cei ce-au plîns cu sîngele lor pămînturile toate, regatele, tărîmurile fermecate, țările și chiar destinele.

Să iubim ceea ce alții au urît. Căci show-ul de-abia a început. Și să credem în speranța că mîine Lear va fi printre noi și că Bufonul ne va face să zîmbim atunci cînd regatul va începe să se prăbușească – om cu om, suflet cu suflet, vis cu vis.

Mă-nclin. Bătăile inimii sunt pentru King Lear. 

Dragoș N. Savu este specialist în comunicare teatrală.