Lacrimile oribilei blasfemii – The Tiger Lillies

"Lăsaţi orice prejudecată, voi, ce care intraţi aici. Şi orice morală. Orice ruşine. Şi orice ipocrizie. Numele vostru fie blasfemie." - Aşa ar putea suna avertismentul pe biletele pentru spectacolele The Tiger Lillies. Band-ul de britzi demenţi cîntă cu neruşinare despre crime şi criminali, tîrfe sinucigaşe şi îngeri vicioşi, Satana şi iubiri maladive, asasinarea lui Dumnezeu şi suferinţe înecate în whisky, o dezvăluire grotescă a impulsurilor primare. Cei trei clovni crepusculari manifestă o irezistibilă atracţie faţă de moarte. Simpla enumerare a unor cuvinte din song-urile lor redă sugestiv conţinutul copios al acestei patologii a iadului pe care crinii japonezi (tiger lillies) o varsă pe scenă: repulsie, blasfemie, moarte, sinucidere, prostituate, love for sale, furie, boală, vagin, urină, mormînt, curve, rai, iad, îngeri, Satana, senilitate, God, Jesus, gelozie, criminali, love, lacrimi, război, crime, bestii, gonoree, sînge, oroare, confuzie. Personaje hilare şi perverse populează coşmaruri întunecate, victime candide cad pradă unor agresori sîngeroşi, e o lume purulentă, infectată de depresie şi viciu, amorală şi obscenă, în care suferinţa e o calitate, iar moartea, un ţel, un univers depravat, pervertit, în care inocenţa a putrezit. E lumea damnaţilor, a Londrei lui Jack Spintecătorul, a lui Mackie Şiş (Mack the Knife) sau a lui Woyzeck, cuprinsă ca într-un glob de sticlă într-un cabaret suprarealist cu nuanţe dirty, un stil eminamente brechtian, plin de umor negru. E un univers al trecutului, bîntuit de pornografie şi decadenţă, pe care Martyn Jacques îl cunoaşte bine după ce a trăit cîţiva ani (zice-se că 7, cifra biblică) într-un bordel din Soho.

Veniţi a treia oară la Bucureşti în festivalul "Viaţa e frumoasă", organizat de Opereta bucureşteană (care merită o adîncă plecăciune pentru inspiraţia colosală de a-i aduce în fiecare an în România), The Tiger Lillies au cîntat cu precădere song-uri de pe cel mai recent album care conţine soundtrack-ul spectacolului Woyzeck. E o oarecare diferenţă faţă de albumele anterioare, Woyzeck sună mai melancolic decît de obicei, tonalităţile sînt mai calde, tristeţea, mai adîncă, mînia, mai reţinută şi o vibraţie de veritabil spleen străbate întreg show-ul. De altfel, într-un song mai vechi, ei făceau apologia tristeţii: „Why are you laughing? / Were all gonna die / Tomorrow in agony we will all lie / Why are you laughing? / why so amused? / Tomorrow senility will you confuse?...  / Tomorrow death and disease you'll endure/ Why are you laughing to that happy music? / Only fools and idiots are optimistic / This isn't a film with a happy end / only death and disease await us at the end / So why are you laughing?”. Şi cu toate astea, Tiger Lillies rîd schizofrenic. Concertul lor sună ca Noaptea Walpurgiei (pe cînd Faust?). Sound-ul eclectic devine unic prin modul în care îmbină cabaretul cu punk, muzica de circ, jazz, operă şi elemente rock. Vocea absolut fabuloasă a lui Martyn Jacques, care cîntă în falsetto, emoţionant sau schizoid, şi apoi coboară rapid, fără avertisment, este susţinută de tobele şi jucăriile lui Adrian Huge, contrabasul, fierăstrăul muzical şi termenvox-ul lui Adrian Stout şi de pianul, acordeonul Fantini, muzicuţa şi chitara lui Jacques însuşi.

Tiger Lilies sînt spectaculoşi. Şi asta fără să folosească efecte multimedia. Accentul cade pe o teatralitate barocă, la fel de bizară ca muzica. Martyn îşi desenează o mască de clovn ciudat, mai mult creepy decît trist (de această dată a venit cu ochii învineţiţi) la care „asortează” codiţa lungă, împletită, un melon, cămaşă bufantă şi vestă neagră. Rotofeiul Adrian Huge poartă un costum strîmt, o pălărioară mică, un barbişon ascuţit (fals), tobele lui sînt subdimensionate, par de jucărie, ca şi maimuţoii siniştri care îi împodobesc bateria (pui de găină decapitaţi şi fără pene, răţuşte – reminiscenţe ale trecutului său profesional de ... măcelar – sau o muscă uriaşă pentru Flies). Adrian Stout este singurul care pare normal. Poartă un costum şi o pălărie retro din anii '70 şi este chiar atrăgător. Asta pînă cînd începe să producă sunete de fantomă, afişînd un zîmbet decupat din Familia Addams. Dacă ne gîndim un pic la tendinţele zoofile (fie animalele şi din plastic) şi la gustul pentru hainele de damă (varianta cheap prostitute), normalitatea lui Stout e serios pusă la îndoială.

Excelenţi muzicieni de teatru, The Tiger Lillies au colorat auditiv universuri dramaturgice alienante: Opera de trei parale de Bertolt Brecht, Fetiţa cu chibrituri, Cenuşăreasa, Woyzeck de Georg Büchner. Acum, ei pregătesc Hamlet chiar la prinţ acasă, în Copenhaga („Danced All Night” m-a dus cu gîndul la un Hamlet dement la modul patologic, cîntînd la acordeon lîngă mormîntul Ofeliei, un prinţ-gropar). Concertul de anul viitor din Festivalul "Viaţa e frumoasă" se anunţă incendiar ca iadul.

Cocoţaţi pe muntele păcatelor umane, The Tiger Lillies hohotesc sinistru. Luna e roşie şi ultimul criminal se zvîrcoleşte într-o baltă de sînge. Diavolul trage cu sete din ţigară. Nu ştiu de ce, dar Satana cam seamănă cu Tom Waits.

Oana Stoica este jurnalist şi critic de teatru.

Sursa foto: www.tigerlillies.com