La moartea lui Carlos Fuentes

Ar merita, poate, la moartea lui Carlos Fuentes –  unul dintre „capii Boom-ului hispanoamerican“ alături de García Márquez şi Vargas Llosa – să-i recitim romanele insolite (dintre care Terra nostra tot îşi mai aşteaptă traducerea în româneşte) sau ingenioasa sa autobiografie literară, Crezul meu (En esto creo), un soi de alfabet personal de la A la Z, în care scriitorul se exprimă pe sine şi lumea în care a trăit, îşi nuanţează convingerile şi le urmăreşte acestora paradoxale arheologii subiective. Iată un fragment despre fiul său, Carlos, mort prea devreme: „Cel care lucrează noaptea ajunge să se simtă creatorul lumii. Dacă el nu şi-ar îndeplini sarcina nocturnă, soarele nu ar mai apărea a doua zi. Cînd eu mă duceam la culcare, Carlos trecea să-mi spună noapte bună, înfăşurat într-un vechi halat de baie. Odată însă, crezînd că dorm, s-a îndepărtat murmurînd I am damned – Sînt blestemat. Era momentul în care intra în noapte, iar noaptea îi dădea toată educaţia de care avea nevoie. Noaptea era metafora sa. Noaptea cobora şi nimic nu putea s-o oprească. Era ora creaţiei împotriva întunericului şi a morţii.“ (S. S.)
 

Un dia con Carlos Fuentes