Kate, draga mea
Kate, draga mea,
am vrut să-ţi scriu de mult, dar niciodată nu mi s-a părut momentul potrivit. Cu tine, însă, se pare că niciodată nu e prea tîrziu.
Cum să încep... Ca orice băiat sensibil am trecut şi eu prin acel moment de maximă depresie amoroasă. Sufeream ca un cîine după A. şi simţeam că zidurile lumii se mistuiau încet şi etern. Tot ce citeam şi tot ce ascultam mi se părea că fusese creat pentru a mă simţi eu cît mai mizerabil. Rafturi lungi de bibliotecă, înalte suporturi de CD-uri, kilometri de peliculă şi de pînză îmi anticipaseră şi îmi aprofundau chinurile. Fromentin, Holban, Piazolla, Dassin, Björk, Portishead, Jay-Jay Johanson, Zeppelin, Won Kar Way, Michel Gondry, Andrew Hopper... toţi erau agenţii suferinţei mele.
Şi tu.
Era noaptea tîrziu, golisem a doua sticlă de pinot noir, cînd m-ai găsit tolănit pe covor, zăcînd în lumina difuză de pe Vh-1. Purtai o rochie roşie roşie cu mîneci largi şi franjurată în partea de jos, ciorapi roşii şi ei, un brîu negru precum părul tuns neregulat... Erai o fantomă adolescentă cu buze aprinse şi cercei lungi, care mă privea în transă, cu ochi mari rătăcind într-o pădure cu copaci rari, goi şi înalţi. Şi dansai! Dansai? Dansai într-un fel nemaivăzut vreodată la TV, un dans spastic, de neînţeles, inefabil ca un ritual magic... Mă chemai din corpul tău posedat de singurătate, îmi spuneai – bizar – Heathcliff, mă chemai cu vocea ta octavică să mă întorc, dansînd ca o apucată dansul acela dezaxat, pînă la epuizare, ţintuindu-mă cu privirea speriată şi goală pe care trebuia să o umplu cu lacrimile mele... Îmi cîntai-strigai: „How could you leave me/ When I needed to possess you?/ I hated you. I loved you, too// Bad dream in the night/ They told me I was going to lose the fight/ Leave behind my wuthering, wuthering/ Wuthering heights... Heathcliff, it's me – Cathy!/ Come home, I'm so cold!/ Let me in-a-your window...” , iar eu rămîneam uluit cu corpul îngreunat de pierderea dragostei ca o ancoră în covor.
Ah, Kate! Atunci am simţit că trec dincolo . Mi-ai făcut atît de mult rău cu videoclipul la „Wuthering heights” (debutul tău absolut - ca să vezi - chiar în anul în care eu mă năşteam, şi nici nu citisei cartea lui Emily Brontë...), încît tot ce-mi mai rămăsese pe lume era să mă adun şi să... renasc.
Acum sînt relativ bine. Îţi scriu această scrisoare într-un mic apartament dintr-un mic cartier care se cheamă Giuleşti, revista care mi-o va publica îşi are sediul în spatele unei poşte, dar ştiu că tu nu vei citi această scrisoare niciodată. Mi-a făcut bine să mă regăseşti cu noul tău album. Vocea ta blîndă, tandră, senzuală ca o iubită ce şopteşte poeme bizare între faldurile cearşafului, mi-a amintit...
„Somewhere in between/ The waxing and the waning wave/ Somewhere in between/ What the song and silence say/ Somewhere in between/ The ticking and the tocking clock/ Somewhere in a dream between/ Sleep and waking up/ Somewhere in between/ Breathing out and breathing in/ Like twilight is neither night nor morning...”
Te îmbrăţişez. Al tău,
Marius-Victor
(publicat în Dilema veche, nr. 117 din 2006)