Jurnal pandemic (II)
Ce se succede acum este potrivit cu jurnalul din două puncte de vedere. Sînt, pe de o parte, fapte disparate care nu au o legătură evidentă între ele. Așa că le consemnezi ca atare, în ordinea în care apar, și cu aspectul lor de eveniment frust. Pe de altă parte, notezi și tu acolo, fără să știi valoarea însemnării - în speranța că atunci cînd vei avea mai multe instrumente de comprehensiune, să îți folosească ce ai notat.
De ce mă temeam, nu am scăpat: am visat că am coronavirus. Doar că nu direct, nici visul nu a abordat frontal o asemenea posibilitate. Poți să visezi la condițional optativ? Uite că poți.
Homo homini lupus. Așa te simți la cumpărături. Suspiciune dacă te întîlnești cu unul cu mască, suspiciune dacă îl vezi pe unul fără mască. Privirile sînt aruncate scurt și pătrunzător. Casierița e noul profet, scanează produs după produs și strigă în gura mare, prin mască: „Nu scapă nimeni!” N-o apostrofează niciun șef și niciun client.
În continuare, supermarketurile nu reușesc să se aprovizioneze cu drojdie.
Apar din senin cifre enigmatice, pandemice. De exemplu, nu ai voie pe stradă în grupuri mai mari de trei persoane. De ce trei? Un număr prim? Au devenit deodată niște esteți aritmetici? La nuntă sau la înmormîntare, nu mai mult de opt persoane. De ce opt? De ce par? De ce opt și acolo, și acolo, nu puteau face o diferență? Cei peste 65 de ani (de ce 65, și nu 70?!) au voie afară doar două ore pe zi. De ce două, și nu trei? De ce între 11.00 și 13.00 și nu între 10.00 și 12.00? Există poate o voluptate a decretării în acest domeniu amorf.
Presa nu se mai deosebește cu nimic de Facebook. E inundată de emoții și reacții de gospodină mămoasă. Se simte împlinită dacă îi ies transmisiile în direct de la Guvern. În rest, paralizie cognitivă completă. Nu există alternativă la politica izolării, o aplică toți, de la un continent la altul.
Ca să mă duc la magazin, trebuie să completez în prealabil o declarație în care să precizez, pe lîngă destinație, și durata deplasării. Ajungem departe cu controlul. Și în 1984 tot mai puteai pleca în crîng sau la anticariat fără să dai socoteală. De ce se simte statul dator să mă salveze? S-ar putea să fie efectul cerințelor pe care le-am pus în timp în cîrca lui. I-am tot pretins să ne protejeze, iar el exact asta face acum, cu educația și priceperea din dotare. Tot facem scenarii de film în care controlul e preluat de computer. Dar dacă statul e un astfel de computer? Nu are nevoie de un hard fizic, hardul lui e ansamblul proiecțiilor noastre asupra lui.
Întîmplător, dau de articolul „Radio-școlar” scris de Arghezi în 1932. El își închipuia cum va fi cînd orele se vor ține la radio, nu la școală, iar copiii vor învăța de acasă, „comod, în familie, lîngă mamă și pisică.” Poftim, se întîmplă, doar că nu la radio, ci pe internet.
Și vremea e ca pandemia. Morocănoasă, sumbră, închisă, vîntoasă.
Tehnic vorbind, noi nu am avut epidemie de coronavirus, am sărit direct la pandemie. Acum un an, erau aproape 200 de victime ale gripei obișnuite (în asociere cu obișnuitele afecțiuni însoțitoare) și fusese declarată epidemia. La acest moment, sînt 14 victime ale pandemiei de coronavirus nou în România. Diferența ar consta în accelerația propagării, Covid-19 fiind, se pare, extrem de contagios. Și la cifre mari, victime multe, la această gripă nouă.
Azi, difuzorul a șoptit, mîine o să urle? Ieșisem cu Tess, cățelușa noastră, pe străzile pustii din jurul locuinței, cînd de la un interfon de la o poartă am auzit „toată lumea stă în case, ce căutați afară?” Oare va urma asta? Grupurile de vigilantes? Omul stătea deocamdată în sufragerie și se uita la monitorul de la camerele de supraveghere. Dar dacă se vor organiza cei ca el și vor ieși în stradă după „suspecți”? Măsurile guvernamentale îndeamnă în subsidiar la suspendarea „prezumției de non-virus”. Adică vezi în aproapele de pe stradă un vinovat, nu un nevinovat.
În stradă a ieșit deja armata. Nu mai e armata de altădată, de la Revoluție, formată din recruți. E doar o altă față a „forțelor de ordine”, cum ar fi jandarmii și polițiștii. Așa că nu mă impresionează și nici nu mă obosesc să mai cercetez dacă chiar era necesar.
Mi-ar fi plăcut să mă fi prins pandemia într-un cătun? Sau la o mănăstire izolată? Acolo nu are nicio putere de a schimba ceva. Sau are?
Ce au căzut pînă acum? În primul rînd, dreptul la opțiune: ești obligat să te conformezi unor dispoziții considerate benefice. Au fost suspendate cursurile școlare. Fără evenimente culturale. Fără evenimente sportive. Comerț și transporturi reduse drastic, în mare parte ca efect a interzicerii circulației oamenilor. Oamenii sînt docili, cu mici excepții au acceptat toate restricțiile, chiar și pe cea discriminantă în raport cu vîrsta care îi obligă pe cei peste 65 de ani să stea în casă aproape neîntrerupt. Dar de unde vine docilitatea oamenilor? E dată de frica de virus? De siguranța că e ceva temporar? Sau de ceva mult mai profund, de faptul că primele lucruri la care oamenii renunță în caz de urgență, pentru că nu li se par importante în această circumstanță, sînt gîndirea independentă și libertatea?
Marea necunoscută e măsura în care e afectată economia. Nimeni nu pare să fi pus în balanță severitatea limitărilor impuse de Guvern cu impactul economic. Statul intervenționist tocmai și-a luat o cocoașă grea: să îi salveze pe oameni post-pandemie. Știre citită azi: patronii spun că pandemia va crea în România un milion de șomeri. Din ce știu, asta înseamnă o cincime sau un sfert din populația aptă de muncă. Or fi incluși aici și cei întorși recent din Europa occidentală, care nu intraseră pînă acum corespunzător în statistici?
Suceava, declarată polul coronavirusului în România. Iar polul polului este spitalul din oraș, unde medicii și asistentele s-au îmbolnăvit pe capete. Iar e de chestionat severitatea măsurilor de „distanțare socială” în condițiile în care un spital, locul unde vii să te vindeci, e de fapt focar de infecție. Bilanț: 17 morți pînă acum, din care nouă în spitalul din Suceava; adică majoritatea absolută.
Bineînțeles că nu se compară starea de urgență de acum cu restricțiile din comunism. Acum deciziile sînt asumate, sînt transparente, au termen de expirare, au chiar și o logică. Problema e că sînt declarate voluntar indiscutabile și incontestabile. Unanimitatea aceasta, chiar și ingenuă, mi se pare suspectă. Cînd Parlament, Curte Constituțională, Avocat al Poporului, Opoziție, Președinte, Guvern, cînd cu toții merg în aceeași direcție, eu unul devin circumspect. Pentru că acum e un mare risc să se piardă simțul proporției.
Ce spun eu Parlament și Curte Constituțională?! Sînt mesaje cu #staiacasă de la sportivi, „vedete”, magazine, chiar și pe telefon, în loc de denumirea rețelei.
Ar fi chiar culmea ca pan-reacția la pandemie să fie un rezultat al unei memorii formidabile a gripei spaniole. Cred că ar fi cel mai puternic contraexemplu la răspîndita opinie că nu învățăm nimic din istorie, că istoria e condamnată să se repete.
Există într-o „ordonanță militară” o prevedere potrivit căreia persoanei care nu respectă carantina de 14 zile, i se mai dau 14 zile de carantină. Carantina nu e tratată numai ca măsură sanitară, ci și corecțională. După primele 14 zile afli dacă ești sau nu virusat, celelalte 14 sînt o pedeapsă. Dar e corect așa? Însă cine să stea să mai întrebe juriștii? Presa? Nicio șansă dinspre ea.
Așa, ca fapt divers: noul coronavirus ar avea în diametru a zecea mia parte dintr-un milimetru.
Mă întreb dacă aș putea contrazice un libertarian, a cărui poziție e că omul trebuie lăsat să își asume ce risc vrea. Omul e liber, spune libertarianul, să se expună la coronavirus, atît timp cît acțiunea lui nu mă afectează și pe mine. Pare destul de fair, dar nu sînt sigur, mă mai gîndesc.
În fond, sînt toate aceste restricții de libertăți și gesturi sinucigașe economic expresia unei pudori a statului de a-l vedea că nu poate opune un sistem sanitar eficient unui virus lăsat liber? Altfel spus, preferă politicienii, în mod cinic, să pară acum salvatori în loc să înfrunte răspunderea efectelor unei pandemii?
A căzut mușamaua de prost-gust de pe unele mormane de ipocrizie. Sînt unii politruci, satrapi de scară de bloc încurajați de politrucii mai mari, care s-au specializat pe astfel de mormane. Vine însă virusul și le dezvăluie toată agoniseala. Acum, nu mai trebuie să te duci pe la ghișee, să stai la coadă și la programări. Se poate și cu un simplu e-mail. La bancă, poți solicita astfel suspendarea plății creditului. La bancă, unde duceai un vraf de acte și semnai pe fiecare pagină din contract!
Aud de al doilea deces al unui bolnav de gripă nouă despre care nu se știe de unde a luat virusul. Și mi-am amintit de o declarație a lui Raed Arafat, un fel de guru al situațiilor de urgență de la noi, care spunea atunci că totul e sub control cît știm pe unde se propagă virusul, de la cine la cine. Iată că nu mai știm, pe tăcute unele lucruri au fost deci scăpate de sub control. Sînt acum peste 1000 de îmbolnăviri confirmate, multe probabil „din senin”.
Calcula cineva că 15% din bolnavi sînt medici și asistente. Nu au ce le trebuie ca să se protejeze, nu știu să se protejeze, nu există probabil proceduri de protecție. Am ieșit la luptă, tradițional, cu furci și topoare. Bine, nici italienii nu par departe.
„Telesalariat”. Așa se cheamă noua mea încadrare la serviciu din moment ce lucrez de acasă. Iar prestația se cheamă acum „telemuncă”. Din nou Arghezi. La începutul deceniului 4 al secolului trecut, el le explica cititorilor săi ce e „tele-viziunea”: „tele-” la vechii greci însemna „(mesaj, transmisiune) de la distanță”. Azi, o altă declinare a „distanțării” oficiale.
Mituri și imagini care se prăbușesc. La început, a fost diaspora, prezentată drept votantul infailibil, înaintemergătorul modernizării României, întăritorul anonim de PIB. Acum, e privită cu suspiciune de către vigilantes, e sursa de coronavirus care a infectat neprihănita Românie. O imagologie așa de rapid deteriorată nu am văzut demult. Între timp, a mai apărut însă și „speculantul”. Reabilitat cel puțin parțial de istoriografia postdecembristă, el fusese calul de bătaie al comuniștilor în cumplitul deceniu cinci al veacului trecut. Era scos atunci, în sărăcia lui ‘46-’47, drept țap ispășitor pentru toate lipsurile și făcut rudă apropiată a burghezului sugător de sînge popular. Azi, se pare că același „speculant” a cumpărat drojdia din magazine și măștile din farmacii, ca să le vîndă acum cu prețuri duble, triple, înzecite. Dar, măcar comuniștii erau dușmani ai pieței libere, adepți declarați ai planificării economice și ai prețurilor controlate. Acum, pe ce criterii sînt criticați speculanții la televiziunile „libere” și „liberale” de la noi? Și ce diferență e între acest speculant comercial și speculantul mediatic, jurnalistul care îl înfierează? Căci speculă cu teama audienței face și jurnalistul care prezintă cosmetizat informația pentru a-și vinde știrea mai bine.
Mi-l amintesc pe ministrul liberal de interne promițînd zilele trecute, cu mîna pe inimă, că polițiștii nu vor dormi niciun minut în goana lor după speculanți. La aceste pătrunzătoare cuvinte, pe poporul izolat l-a încercat prin televizor un val cald de duioșie și recunoștință.
Mi s-a părut că l-am văzut pe regele Spaniei în vizită într-un spital unde erau tratați bolnavii de coronavirus. Dar republicanii Europei, în frunte cu valoroșii ei președinți, nu pot face la fel, se înțelege, ei se simt obligați să dea exemplu de stat în casă (mă rog, locuință/palat de serviciu). „Statul în casă”, în sensul că însuși statul a intrat în casă.
Plouă cu amenințări cu dosare penale pentru izolații recalcitranți. Eu nu pot să nu mă gîndesc că, pînă de curînd, așa se amenințau politicienii între ei, acum văd că au trecut la populație.
Azi am căutat pe internet insula Chatham din arhipeleagul cu același nume de lîngă Noua Zeelandă, aflat cam la 800 de kilometri est și peste două ore de zbor de capitala Wellington. M-am uitat pe fotografii, hărți, relief, drumuri. Insula e ceva mai mică decît Ilfovul și are un lac uriaș, păduri și plaje, terenuri de golf, golfuri, yachturi și 600 de locuitori mari și lați. Freud, Jung, ce mi-a venit?!
Prima mea amintire cu gripa are venerabila vîrstă de 45 de ani. Bunicul dinspre partea mamei a murit de gripă și îmi amintesc că am fost mirat încă de pe atunci că se poate muri din așa ceva. Văzusem clar că și eu, și colegii de grădiniță am fost răciți și nu am murit. Bunicii mei erau de la țară, și ninsese greu în Bărăgan în iarna aceea. Nu l-au putut duce la Brăila, la spital - și nici nu știu dacă au intenționat să facă așa ceva. Nu cred că era vreun medic sau vreun „sanitar” în sat. Dar parcă țin minte și că moartea de gripă nu i-a șocat pe adulți.
Ordonanța de ieri de ajutorare a persoanelor cu credite la bănci e de fapt una de protejare a băncilor de coronavirus. E de înțeles, guvernele însele sînt clienți de lux ai băncilor. Mai exact, poți să nu plătești ratele dacă ți-ai pierdut slujba, dar dobînda care se acumulează pînă îți revii ți se pune la împrumut și secretă la rîndu-i dobîndă. Împrumutul nu îngheață, nu se suspendă, nu se translatează, e viu și produce dobîndă neîncetat, ca matca ouă, no matter what, doar nu o să-l deranjeze un virus pandemic. Lumea toată se poate da peste cap, oamenii pot fi consemnați la domiciliu, țara poate paraliza, numai împrumutul e imperturbabil. Împrumutul e mai tare ca orice virus, e corona coronavirusului. Nu poți plăti nici după criză? Crăpi? Nu-i nimic - ești consolat prin ordonanță - guvernul se angajează să îi plătească băncii dobînda în locul tău. Recunoștință veșnică, statul îi iartă pe descendenți și nu îi pune să plătească dobînda răposatului!
Ce discrepanță între ordinele dure de încetare a lucrului și tratamentul cu mănuși rezervat băncilor. Guvernul, lup cu populația și micile afaceri, mielușel cu băncile. Crîmpei din adevărata față a statului care pretinde că vrea să protejeze oamenii și simulează negocieri cu „sistemul bancar”. Riscul în caz de forță majoră, cum e o pandemie, e asumat în totalitate de clienții băncilor și de contribuabili, cum a fost și la precedenta criză. Nimic nou sub soare, chiar și de pandemie.
Fac și versuri de jale: Vai de țările sărace și în bani, și în democrație, pe timpuri de pandemie.
Și mai și anunță că după pandemie, ratele vor fi mai mari. Normal, tiparnița și inflația merg mînă-n mînă. Întrebarea e dacă va fi ca pe vremea lui Năstase, care mai indexa de bine, de rău, salariile, sau ca pe vremea lui Băsescu, care voia să se deosebească cu orice preț de Năstase?
De fapt, ce mă miră?! Sîntem o specie gregară, de aici și succesul virusului, și cel al forței comunității asupra individului. Mai avem cale lungă pînă la a așeza destul spațiu între noi așa încît să nu se mai propage de la unul la altul nici virusul, nici forța. Dacă vom ajunge vreodată aici.
Max Fischer în The Interpreter: pericolul e ca între guverne să nu înceapă un fel de întrecere socialistă, cine combate pandemia mai aspru, mai nemilos. Bine, el n-a folosit termenul „întrecere socialistă”, noi însă mai știm despre ce e vorba: stahanovism viral. Există un experiment cu pacienții care așteptau în anticameră să intre la medic. Din minut în minut, ei se ridicau de pe scaune și stăteau în picioare cîteva secunde. Apoi se așezau la loc. Pacienții noi, abia intrați în cameră, începeau și ei să facă la fel după un timp, deși nu știau de ce e nevoie de așa ceva. Se luau după ceilalți. Culmea a fost că ultimul pacient, rămas singur, a continuat să facă exercițiul.
Netflix dă că în România e trending serialul „Pandemic”. Nu am niciun chef să mă conformez și acestei linii.
Tot pățitu-i priceput. De ce Taiwanul și Coreea de Sud au reacționat așa alert? Au trecut prin epidemia de SARS în 2003. Și oricum Seulul e într-o alertă perpetuă, cu vecini precum Coreea de Nord, China și Japonia.
Să-mi amintesc cînd am mîncat ultima oară la un restaurant, s-ar putea să rămînă o amintire prețioasă.
Nu împărtășesc teama lui Bernard-Henri Lévy că, după pandemie, globalizarea va suferi un regres masiv, că nu vom mai putea da noroc cînd ne vom întîlni, că vom vota pe Twitter, că vom merge la festivaluri pe You Tube și că lumea în ansamblu va trăi altfel, în comunități izolate. Mai degrabă cred că vom reveni destul de repede la obișnuințele noastre, bune sau rele. Proporția de lașitate, cîrcoteală, cruzime, eroism, dreptate rămîne în general neschimbată. Îți trebuie o combustie ideologică constantă pentru a impune o schimbare bruscă și de durată, ceea ce pandemia nu are. A avut-o comunismul sau nazismul, dar, și în acest caz, la un moment dat, a secat, și vechea proporție a revenit.
Am dezvoltat un fel de „distanțare mediatică” în loc de cea socială recomandată de mainstream și de Guvern. Port adică mască la informații, nu cînd ies la cumpărături. Cred că asta îmi vine din faptul că acum recunosc cu ușurință tipologiile. Știu dintr-o ochire ce conține mesajul care îmi solicită atenția. Sînt un planor mediatic pentru că am (poate și din cauza profesiei) un simț al semnificativului în masa enormă de informații. Uneori, tai sonorul la știrile de la televizor și așa tăiate mi se par mai echilibrate și mai bine făcute. Recomand.
Unii umblă după pacientul zero, eu aș vrea să îl întîlnesc pe teoreticianul zero, cel care a recomandat primul „distanțarea socială”. Probabil e un virusolog chinez. Cel care i-a adoptat teoria o fi fost însă un secretar de partid? Și o fi ascultat el și de vreun economist? Și de ce fel de profesor să fi ascultat, de unul de economie socialistă?!
Pe Facebook, se decantează mai nou două curente dominante, să zicem unul al disperării și altul al umorului. Unii sînt terorizați de ceea ce aud și văd pe internet sau la televizor, de bilanțurile morții prezentate în buclă. De partea cealaltă, și umorul se îngroașă. Una reușită, de la kmkz.ro: China a depășit momentul critic, ba mai mult, ieri a raportat și cinci învieri.
Trebuie să recunosc ceva. Nu îmi place să fiu pus să fac lucruri la repezeală. Or, tocmai asta m-a pus Guvernul să fac de cînd cu năvala pandemiei. De aici și o parte (însemnată?!) din împotrivirea mea. Faza doi: dacă am apucat să mă manifest într-un fel, încerc ulterior să fiu coerent, să fiu consistent cu protestul pe care am apucat să îl fac. Dar în zilele următoare am realizat și că o parte (însemnată?!) din ceea ce am fost forțat să fac la repezeală are o logică a ei. În acest punct mi se împleticesc gîndurile, va trebui să depășesc situația cumva.
Clivajul nu e est-vest, occident vechi-capitalist versus orient fost-comunist. Este nord-sud. Virusul revelator de crevase a împărțit Europa după intensitatea măsurilor de stat restrictive. Italia, Spania, Franța au fost mai dispuse să permită statului intervenții de tip autoritarist; țările nordice au fost mai nuanțate, nu s-au repezit să pună mîna pe mitralieră pentru coronamuște. Dar nu știu cum s-a făcut, că fostele țări comuniste au căzut toate în sud. Și mai ales Ungaria, unde premierul vrea să guverneze prin decret. Cu America e mai complicat, acolo nu poți lua măsuri generale. Cu toată gura lui mare, nu Trump conduce, ci guvernatorii. Și oricum, nu știu cum reușesc să cîntărească în bani fiecare gram de restricție. Două mii de miliarde de dolari au pus la bătaie americanii pentru viețile și afacerile deraiate. Aproape o mie și germanii. Nici nu poți să concepi asemenea sume, mult mai mari decît cele cu destinații similare din timpul crizei economice „banale” din 2008.
Cum să îți treacă prin cap să pui difuzoarele mașinilor de poliție din stradă să cînte imnul de două ori pe zi, în fiecare sîmbătă și duminică, pe perioada carantinei generale? Decretarea în amorf a atins apogeul. Nu pot găsi niciun precedent. Îmi amintesc că același ministru de interne își încheie conspectele televizate privind „ordonanțele militare” cu un speriat soldățesc: „Așa să ne ajute Dumnezeu!” Reflex adînc, Dumnezeu și patria. Cînd era pe punctul de a fi doborît de Hitler, înnebunit de frică, inflexibilul revoluționar Stalin a dat drumul la biserici și la cultul Maicii Rusii.
Mărturisesc că după o împotrivire tenace, am devenit și eu un adept al teoriilor conspiraționiste. Eu cred că virusul e un test cerebral, menit să identifice ce state reacționează rațional la situații extreme. Nu m-am hotărît încă dacă testul a fost pus la cale de o forță malefică sau de una benefică.
Cine conduce la noi? Aș spune că Iohannis, cînd nu se spală pe mîini.
Nu m-aș mira să aflu că guvernul de la București a încercat și el, după model sud-coreean sau chinezesc, să urmărească telefoanele suspecților de Covid-19, să vadă dacă respectă carantina. Scopul e nobil, oamenii sînt înțelegători în aceste vremuri de cumpănă. Singura problemă nu ar putea fi de ordin legal sau moral, ci funcțional. Cazul Caracal sau alte cazuri similare.
The Economist scrie că asistăm la cea mai mare extindere a puterii statului de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace. E drept, statul poate mobiliza cele mai mari resurse în vremuri de criză, dar revista se teme că el va renunța cu greu la pe ce a apucat să pună mîna în materie de control și intervenționism economic. The Economist face un apel la vigilența cetățenilor: „ei trebuie să își amintească că un guvern de pandemie nu e unul de zi cu zi”. Da, corect, Winston Churchill a cîștigat ditamai războiul mondial, dar alegătorii nu l-au mai vrut și după. Politicienilor care luptă acum prea vitejește cu stihia ar trebui să li se dea acest exemplu, poate devin mai nuanțați.
Publicația britanică prezintă și o altă notă sumbră: următorul val al calamității va lovi în țările sau comunitățile sărace. Despre ce distanțare socială va putea fi vorba în mahalalele supraaglomerate din marile orașe africane, sud-americane sau asiatice? Ce spălare deasă pe mîini vor putea recomanda autoritățile acolo unde nu există apă curentă? De unde „pachete de salvare economică” în țările unde se trăiește cu un dolar pe zi?
Eu înțeleg așa imaginea de pe coperta The Economist: omul, surprins într-o ipostază în care vrea să protejeze ce îi este drag, e complet la dispoziția statului (the big government) și se lasă pus în lesă. Iar titlul „Totul sub control” are dublu sens: pandemia la control, dar odată cu ea și individul.
Am găsit pe Facebook postarea deschisă a unui politolog care deplîngea excesul de „gîndire militaristă” din comunicările guvernului și din „retorica mass-media”. „Termenul militar abundă și este folosit cu o accentuată voluptate: ordin militar, spital militar, prevederi militare”, a scris el. De fapt, ar trebui ca răspunderea să fie păstrată la nivel politic, altfel alunecăm în situația periculoasă, „tipic totalitară”, conform căreia „doar omul în uniformă poate rezolva situații complicate”. O intervenție destul de rară în spațiul public. Declamația intelectuală de la noi privind atașamentul la democrație, la drepturile omului, la libertate și alte sfinte idealuri, vorba lui Culianu, e de fapt destul de sforăitoare. Cu unele excepții, cum e cea menționată, nu i-am văzut pe așa-zișii intelectuali publici punînd sub semnul întrebării intensitatea restricțiilor guvernamentale. Acum e momentul, cînd prilejul e unul practic, ci nu doar teorie de catedră balcanică. Sînt cîțiva jurnaliști de stînga care critică guvernul, dar nu pot pune bază pe ei, pledoaria lor e contaminată politic. Eu mă refer la intelectualii pe cît posibil inodori politic. Unii tac, pur și simplu. Sau vorbesc în pilde ininteligibile. Alții deschid gura, dar nu i-ai recunoaște ca atare. Mi se pare că poziția celor din urmă a fost sintetizată de o postare a unuia dintre ei: „Cei ce se lamentează din pricina unor simple restricții temporare, făcute în beneficiu social și individual, sînt caracterele slabe și cîrcotașii. Lamentațiile sînt dovada lipsei de experiență, cultură și imaginație. În comunism era mult mai rău și a durat cîteva decenii.” De parcă problema s-ar reduce la marea încercare a statului în casă și nu ar avea consecințe politice, sociale, economice și culturale.
Nu pot să nu menționez iar că modelul de reacție fermă, drastică a statului provine din China, unde în ultimă instanță partidul decide dacă și cînd e epidemie. Simbolic e și că după primul deces de coronavirus din Wuhan, un stat democratic, Taiwanul, a fost cel care a tras semnalul de alarmă și și-a înființat în premieră un centru de comandă epidemic, cum vedem azi în toate țările. Taiwanezii începuseră de vreo zece zile trierea și testarea intrărilor cînd chinezii au hotărît, pe 23 ianuarie, blocarea ieșirilor din provincia Hubei.
Patriarhul Daniel pare să fi adoptat o abordare mediatică inteligentă a pandemiei: în loc de predici lungi săptămînale, mesaje zilnice scurte. Azi l-am auzit la Trinitas vorbind regulamentar de transformarea fricii în curaj, dar și de faptul că se apropie Paștele și creștinii ar trebui să se pregătească de întîmpinarea lui. O aluzie subtilă că în pofida pandemiei, rosturile fundamentale ale lumii nu se schimbă.
Cine ar fi spus că participarea la slujbă de acasă, prin televizor, „se pune”? Nu spuneau preoții că numai fizic, în biserică, se realizează adevărata comuniune? Acum, noul normal le permite oamenilor forme de religiozitate individualiste. Dar și conducerea bisericii, ca și statul, a spus că măsurile luate sînt temporare. Rămîne insolvabilă marea problemă a euharistiei, pentru că slujbele religioase cu enoriașii s-au suspendat și „împărtășirea electronică” nu există. Cultul creștin rămîne legat de materie. Iisus Hristos S-a întrupat, nu a apărut la televizor sau pe internet. La acest capitol, au ajuns la mare preț micile comunități izolate din cătune și mănăstiri. Acolo nu există pericol la împărtășire.
Azi, 30 martie, se fac două săptămîni de la instituirea stării de urgență și supermarketurile tot nu au drojdie. După cum nici autoritățile nu au reușit să îl aducă la televizor pe speculant, să îl supună oprobiului public, după cum din plin acesta merită.
Editorial în The New Yorker: virusul din alt unghi, ca prezență pe care nici capacitatea de deformare a realității a lui Trump nu o mai poate nega. Editorialul reamintește că, în ianuarie, președintele american dădea asigurări în stilul său inconfundabil că totul e sub control, totul va fi bine. Și mi-am amintit de observația că ar fi culmea ca lui Trump să-i vină politic de hac un virus din China cu nume de bere mexicană.
Anunț la supermarket: medicii arată legitimația și nu stau la rînd. „Timpul lor e prețios", explică magazinul la difuzoare. Magazinul e pustiu, cel puțin acum.
Au mai adoptat o „ordonanță militară”, de această dată nu a mai fost în două trepte, una a recomandărilor, alta a restricțiilor, care ar urma să se contopească în cîteva zile. De data aceasta e cu o singură treaptă. Tocmai văzusem că litrul de benzină e 4,66 lei. Notabil la noua ordonanță e că plafonează prețurile la benzină și la alte utilități (gaze, apă, curent). Adică pe perioada de urgență, prețurile la utilități nu vor putea fi mai mari decît cele de azi. Și cînd te gîndești că guvernează un guvern liberal care probabil așa va rămîne în istorie, ca prim plafonator postdecembrist. Și cînd te gîndești din nou că înaintea lui era un guvern socialist înlocuit din senin, în preajma alegerilor. Închei săptămîna pandemică pe o notă cam pesimistă privitoare la inteligența politică. Iată, ea ia principalele decizii pe aceste timpuri.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.
Foto: Afiș cu măsuri de „distanțare socială” din timpul pandemiei de coronavirus, amplasat la intrarea unui supermarket din București, 29 martie 2020. Sursa: arhiva autorului.