Jurnal de (in)actualităţi
La un recent congres de partid, unul dintre candidaţii la conducere a făcut un apel frust, dar legitim, la depăşirea „patriotismului” de grup: partidul în sine nu e nici o căsătorie patetică, nici măcar un parteneriat al co-interesării, ci o simplă unealtă, un dispozitiv de luptă pentru cucerirea puterii, în vederea slujirii unui anumit mod de a gîndi, a unei anumite viziuni despre viaţa comunitară, cu accent pe interesul naţional, prin definiţie trans-partinic.
În absenţa unei asemenea înţelegeri pragmatice a ideii de „partid”, se ajunge, inevitabil, la o solidaritate de gaşcă sau de club, în care fiecare membru e un „microbist” isteric, angajat trup şi suflet în întreţinerea unui „stat în stat”, a unui colectivism propagandistic, orientat strict spre propria conservare şi propăşire. Partidul devine, astel, obiect de idolatrie. La noi, deocamdată, aşa sunt toate partidele. Efectul paradoxal al acestei mentalităţi e caracterul fluid al politicii electorale. Ca să cîştigăm (noi şi-ai noştri), suntem gata să ne facem, conjunctural, fraţi cu oricine: cu foşti duşmani, cu hoţi de drumul mare, cu vipuri de mîna a doua, cu papagali ţanţoşi, pendulînd între imbecilitate şi ridicol.
Nici în calculele mele cele mai suprarealiste nu mi-aş fi putut închipui că cel mai mare partid al ţării (întîmplător partidul de guvernămînt) se va alia, fără să clipească, cu un personaj caraghios, inconsistent, cunoscut îndeobşte ca expert în mici pungăşii manipulatorii. Dar o face. Căci vrea să se salveze, să-şi păstreze supremaţia. Dacă pentru a consolida partidul, trebuie să-l compromitem, îl compromitem. Mai bine murdărit dar viu, decît curat şi pe ducă.
Evident, domnul de care vorbeam la început, cel care le cerea colegilor săi să prefere curajul, spiritului de obedienţă şi interesele ţării, interesului de partid, nu a avut prea mare succes. I s-a răspuns ferm, de la înălţimea „conducerii”, că „ne pasă de partid”, că partidul e sensul vieţii şi al luptei noastre. Pentru cei din generaţia mea, nu e nimic nou. Sloganul epocii de aur stabilise deja ordinea „corectă” a proprietăţilor: „Partidul, Ceauşescu, România!” Cum se vede, ţărişoara era, cam ca şi acum, abia pe locul trei…
► Gazetăria de tip partizan nu face prea mare caz de logică. Ceea ce contează e îndîrjirea oarbă, atmosfera de baricadă, „încremenirea în proiect”. Consecvenţă? A se slăbi! Totul e să ai mereu dreptate: mai ales atunci cînd susţii, simultan, teze contradictorii. Exemplu: dacă sunt anchetaţi (şi eventual arestaţi) inşi din tabăra duşmanilor lui Băsescu, se strigă în gura mare că justiţia e coruptă, că lucrează la ordinele preşedintelui, că preşedintele a transformat instituţiile ţării în arme de răzbunare, în instrumente ale strategiei sale politice.
Citiţi articolul integral pe Blogurile Adevărul.