Jazz in Church, ep. 4: Patriarhi la patru mîini (și Umberto Eco)

30 martie 2015   Dileme on-line

Construindu-şi numele şi tradiţia cu răbdare, în ritm de cîte o ediţie pe an în Biserica Luterană din Bucureşti, festivalul Jazz In Church ajunge în aprilie 2015 la a treia manifestare. Specificul acestui demers nu este atît jazzul propriu-zis, cît mai degrabă cel alternativ, altfel spus toată muzica valoroasă, modernă şi aparte creată în jurul noţiunii abstracte de jazz, compusă, rodată, narată şi imaginată prolific de către cei mai grozavi artişti europeni ai timpului nostru.

Noutatea, element propriu jazz-ului, nu lipseşte nici Jazz In Church-ului: festivalul se lărgeşte anul acesta, deschizînd o „sucursală” în Biserica Unitariană din Sfîntu Gheorghe - cel din Covasna, subiect ce merită abordat separat. 

În parcursul din Bucureşti, lung de patru seri - 16, 17, 18 şi 19 aprilie  -  (seri ce, din defilarea de personalităţi care le vor decora sonor, se anunţă fulminante), Jazz In Church ne invită, într-o cadenţă de 2 sau 3 concerte pe seară, la un voiaj cultural unic, jalonat de artişti din 10 ţări, oferindu-ne o experienţă complexă, în care muzica nu este singurul ingredient. 

În luna martie, vă prezentăm într-un serial de patru episoade programul serilor de Jazz In Church 2015, un eveniment marca JAZZ.RO.


Ziua 4: Duminică, 19 aprilie 1015

Mihai Iordache + Ghassan Bouz       

Cum bine remarcă cineva, iată şi singurul artist român prezent în cibernetica Festivalului, ediţia de Bucureşti. Şi nici acesta cu o formulă strict autohtonă, căci binecunoscutul nostru saxofonist vine însoţit de prietenul şi colegul său de peste Mediterana, percuţionistul libanez Ghassan Bouz, alături de care s-a obişnuit să cînte în multe dintre concertele marca IORDACHE, indiferent de cei ce li se alătură. La Jazz In Church primim varianta minimalistă, oportună cadrului, în care cei doi vor găsi cel mai nimerit să conjuge verbele „a sufla” şi „a ritma”, „a şopti” şi „a povesti”. 
 

Gianluigi Trovesi + Gianni Coscia: Seara patriarhilor

Unul dintre cele mai formidabile duo-uri din istoria muzicii instrumentale, specializat în jazz derivat din orice altceva decît jazzul însuşi. Nord-italieni de origine controlată şi consacraţi la maturitate deplină, aruncă în presa alchimică a artei lor fărîme de muzică folk din aria geografică natală, aşchii din muzica clasică şi de film, praf de tango sau mazurka. Recunoaşterea şi succesul internaţional nu sosesc deloc prematur în cazul celor doi signori, clarinetistul, saxofonistul şi compozitorul Trovesi, născut în 1944, şef de orchestră şi de trio, cvartet sau orişice se potriveşte sufletului sau dănţuitor, respectiv acordeonistul Coscia, un june leat 1931, format profesional ca avocat şi vocaţional drept mare maestru instrumentist şi componist, ambii muzicieni rodaţi extraordinar într-o muzică jucăuşă şi nostalgică, sentimentală, dar şi liberă de o formă impusă, tributară doar propriilor lor căutări - de sine şi de bine. Dovada cea mai grăitoare că mult mai tînărul cuplu Peirani/Parisien păşeşte pe un drum garantat, cel al gloriei.

Educaţia profesională a lombardului Gianluigi Trovesi ni-l punctează drept absolvent al conservatorului la clasa de clarinet, după care artistul îşi perfecţionează spectrul prin cursuri de fugă, contrapunct, armonie, evoluînd în ansambluri de muzică clasică, trupe de muzică aşa-zis uşoară şi grupuri de jazz.  Vădeşte încă de la debut un apetit serios pentru combinarea de genuri presupus imiscibile şi se lansează în formule din ce în ce mai ample, de la trio trecînd la octet şi la big band, culminînd cu renumita Instabilă Orchestra Italiană, crema avangardei peninsulare.

Cărările artei sale îl aduc alături de Markus Stockhausen,  Dave Douglas, Paolo Fresu, Enrico Rava, Kenny Wheeler, Anthony Braxton, Keith Tippett, Cecil Taylor, Barre Philips, Michel Portal şi Louis Sclavis, pînă şi de L’Arpegiatta Cristinei Pluhar, dar proiectul cel mai intens rămîne cel cu Coscia, concretizat în trei decenii de parteneriat şi în albume de ecou şi prestigiu, majoritatea editate şi promovate de germanii de la ECM Records.

Autor de muzică de film, dar şi erou al unui documentar despre cariera sa, compozitor atent cu restituirea şi tălmăcirea marilor maeştri ai teatrului de opera, ca Monteverdi, Offenbach sau Verdi, prin proiecte largi, de factură jazzală, însă într-un tuşeu baroc, Gianluigi Trovesi este una dintre cele mai reprezentative personalităţi ale scenei italiene şi nu numai, fiind unul dintre pilonii consolidării vocii proprii a acestui intens, imens curent cultural pe care cu satisfacţie deplină îl recunoaştem astăzi drept Jazz-ul European. Este onorat cu marile ordine şi medalii ale Italiei şi Franţei. 

Despre piemontezul Giani Coscia ştim că pasiunea pentru acordeonul tatălui sau, iniţiată în fragedă copilărie, nu numai că nu l-a părăsit niciodată, aşa cum lesne se poate deduce din impresionanta sa discografie şi biografie muzicală, dar l-a subjugat pînă la a-l determina să abandoneze profesia pentru care se pregătise, devotîndu-se integral muzicii. Este unul dintre puţinii maeştri ai acordeonului care a avut inspiraţia, priceperea şi hotărîrea de a deturna acest senzaţional instrument de la menirea sa originală şi de a reinventa jazzul în jurul său, în linie cu Portal sau Galliano.

Alături de concitadinul şi colegul său de liceu Umberto Eco, care în vremea aceea studia violoncelul şi flautul, compune spectacole de revistă. Mulţi ani mai tîrziu, redutabilul scriitor prefaţează albumele ECM semnate Coscia-Trovesi, sporind farmecul discret al acestor opusuri de o neobişnuită distincţie. 

Giani Coscia reprezintă Italia la numeroase festivaluri de jazz, dintre cele mai notorii, şi voiajează în lumea întreagă cu diverse ansambluri în calitate de solist sau invitat, joacă roluri cheie în proiecte muzicale care au şi caracter militant, pentru cauze diverse, solid angajate în cotidianul de linia întîi.

Tandemul cu Trovesi este, însă, cel care îi aduce succes şi solicitări de pe toate scenele, poate pentru că alăturarea clarinetului cu acordeonul reușește cel mai potrivit să redea mesajul chintesenţial din muzică şi sufletele celor doi, precum şi din bogatul filon din care se hrăneşte creativitatea acestora. Versatili, voioşi, dar şi extrem de melancolici, cei doi sar de la o tonalitate la alta în cele patru albume, fiecare piesă fiind unică, inedită, memorabilă. 

„Cei doi prieteni ai noştri pleacă de la jazz şi te întrebi oare cum de pot aborda can-can-ul francez şi, fără ca nici măcar să ne dăm seama, sau poate fără că nici măcar ei înşişi să realizeze, să alunece în swing şi rhythm’n’blues – cu siguranţă nu în căutarea lui Offenbach, ci poate într-o căutare de sine…” (Umberto Eco – prefaţa la albumul ECM

)

Alex von Schlippenbach  +  Aki Takase: „Piano Solo – Duo – 4 mîini”

Alexander von Schlippenbach, născut în 7 aprilie 1938, la Berlin, este un vestit pianist şi compozitor, care încă din frageda-i copilărie se dedică instrumentului rege, iar din adolescenţă şi compoziţiei. A întemeiat mai multe ansambluri celebre ce au drept punct comun pasiunea pentru jazz şi improvizaţie, orchestre, big-band-uri, toate căutînd sunete noi şi experienţe în premieră. Cînd rosteşti „avangardă germană” nu poţi să nu socoți contribuţia acestei legende, un artist ce a fost coleg de scenă cu Manfred Schoof, cu Evan Parker, cu Kenny Wheeler şi, nu de puţină vreme încoace, cu partenera sa de viaţă, pianista Aki Takase. 

Născută la Osaka, un deceniu mai tîrziu, crescută şi formată artistic la Tokyo, Aki Takase se mută în Statele Unite în 1978. Aici compune, cîntă, improvizează şi imprimă cu muzicieni notorii din sfera jazzului liber, dar nu numai; îi amintim pe Dave Liebman, John Zorn, Lester Bowie sau Evan Parker. Începînd cu 1981 este adesea invitată Festivalului de Jazz din Berlin, unul dintre cele mai reputate din Europa. Aici cîntă împreună cu viitorul ei soţ şi derulează multe dintre proiectele ce au consacrat-o, duetele cu David Murray sau cu Maria Joao, precum şi versiunile proprii asupra muzicii unora dintre titanii genului -  Duke Ellington (1990), Thelonious Monk (1994), Eric Dolphy (1998), Fats Waller (2004) şi Ornette Coleman (2006).  Recent, a imprimat alături de Louis Sclavis.

Multe sînt formulele în care cei doi pianişti activează în mod curent, altele decît cea „de familie”, dar nici una  nu rivalizează cu prezentul, straniu şi seducător proiect al celor patru mîini aparţinînd soţilor Takase-von Schlippenbach, ce, evident, îşi trage originea din tot ce au acumulat, experimentat şi exersat aceste prestigioase douăzeci de degete în greu numărabilii ani de antrenament şi căutare.

Metoda germană este încinsă de soarele răsărit peste mări, canonul marilor autori nord-americani, fie Duke Ellington, fie Thelonius Monk este decodat de puterile împletite ale Axei în altă gamă decît cea arhiștiută. Acest duo circulă şi sub numele de Modern Solo Piano şi prea bine face, întrucît uneori, ca şi de astă dată, pianul solo este minunat, modern, total neconformist, spectaculos şi absolut desăvîrşit ca acord final al acestui maraton sonor şi emoţional.   

Paul Tutungiu este maestru de ceremonii la www.andante.ro

Mai multe