Iubirea unui Dumnezeu-paiaţă
Cu al său On the Concept of the Face, Regarding the Son of God, Romeo Castellucci a păşit pe terenul minat al dezbaterii religioase. Scandalul care a însoţit spectacolul arată că tema stîrneşte încă patimi şi că în pesimismul generalizat care a pus stăpînire pe lume, oamenii simt nevoia să ştie - concret - dacă Cerul e gol, aşa cum a afirmat Nietzsche. Castellucci preferă să nu lămurească această dilemă, ci să conteste ipostaza de salvator a lui Iisus.
Cu piesa Neînţelegerea, Albert Camus ajungea la o concluzie mai dură decît revolta intelectuală a lui Castellucci: Dumnezeu este un cinic. Povestea unei crime pune în discuţie destinul ca formă a răutăţii divine. Într-un han, mama şi fiica găzduiesc un străin. Este fiul, respectiv fratele, plecat de mult timp de acasă şi întors să le ajute. El nu îşi afirmă identitatea, ele nu îl recunosc şi îl ucid ca să îl jefuiască. A doua zi, soţia lui vine să îl caute şi le spune cine era străinul.
Spectacolul cu acest text al lui Bocsárdi László la Teatrul German de Stat din Timişoara ridică mai multe probleme. Una ar fi a cunoaşterii / recunoaşterii. Mama şi fiica Martha trăiesc într-un spaţiu rece, cenuşiu, pavat cu gresie şi faianţă. Mama nu iubeşte pe nimeni, Martha nu este iubită. Din universul lor steril, iubirea a dispărut de atît de mult timp încît şi urma ei s-a şters (Martha declară că nu înţelege cuvîntul iubire). În lipsa iubirii, ele nu îl pot recunoaşte pe Jan care ar putea fi salvatorul lor, deci nu îşi recunosc Mîntuitorul pe care îl ucid. De partea cealaltă, fiul / fratele vine cu soţia sa Maria, o femeie împlinită: frumoasă, sexi şi însărcinată (rochie cu flori roşii şi pantofi cu toc sîngerii – costume Judit Dobre- Kóthay). Parabola biblică despre Martha care se îngrijea de cele lumeşti şi Maria care asculta cuvîntul lui Dumnezeu este întoarsă pe dos. Iubirea, deşi bine intenţionată şi vizionară, nu salvează pe nimeni şi nu este salvată. Cu toată dragostea ei, Maria nu poate împiedica moartea lui Jan, iar cînd cere ajutor, este refuzată.
Altă problemă este cea a nevoii unui răspuns în privinţa existenţei divine. Nietzsche a fost categoric cînd a spus că Dumnezeu a murit. Camus preferă să exploreze mai multe posibilităţi fără să dea un verdict. „Am sunat ca să văd dacă vine cineva” zice Jan. În spectacolul lui Bocsárdi, replica este spusă după ce Jan bate un clopot nevăzut, agăţîndu-se de sfoara lui. Clopotul sună a liturghie, dar parcă şi a înmormîntare (cine a crescut la ţară face diferenţa de sunet). Şi într-adevăr, vine cineva, acelaşi care va refuza în final să o salveze pe Maria. Dumnezeu găsit de Camus este la Bocsárdi o paiaţă cinică, un arlechin de jucărie, o păpuşă sinistră precum Chucky. Refuzul său final de a răspunde rugăciunilor sună ca o litanie scîrţîită. Dumnezeul lui Camus este cel al Marthei, nu al Mariei, este Dumnezeul nefericirii şi al crimei, nu al iubirii, este ura cea de pe urmă, nu dragostea care e mai mare între toate virtuţile. Nu e de mirare că Dumnezeu trăieşte în iad (un baraj în care sunt aruncaţi sinucigaşii şi cadavrele celor ucişi - scenografia József Bartha).
Omenirea înaintează fără speranţă către moarte în timp ce Dumnezeu fumează o ţigară. Un rictus sinistru îi deformează faţa. Mai rău decît un Cer gol este unul locuit de Satana.
Logica spectacolului se dezvăluie încet, într-un ritm cataleptic (poate prea lent), cu expresii imagistice puternice precum cea a lui Jan atîrnînd de sfoara clopotului ca un spînzurat de funie sau cu Martha care i se oferă fizic lui Jan, întîi cu senzualitate, apoi, întărîtată de refuzul lui, cu furie. Mama (Ida Jarcsek-Gaza) şi Martha (Ramona Olasz) sînt personaje construite în oglindă. Cenuşii şi resemnate, ele îşi reflectă nefericirea una în alta. Lipsa iubirii le-a urîţit şi le-a deformat. Prefericita Maria (Ioana Iacob) are o latură melancolică, suportă cu teamă presentimentul dezastrului. Jan (Georg Peetz) este prins între două lumi, poartă cu el încă cenuşiul dezarmant al tristeţii de acasă care nu îi permite să fie fericit. Asta îi şi justifică indecizia de a-şi dezvălui identitatea. Cu rolul Servitorului, Sorin Leoveanu începe să îşi exploateze expresia corporală (foarte bună în filmul lui Silviu Purcărete, Undeva la Palilula). Funcţionînd ca un mecanism, personajul are o anume rigiditate prefăcută (dificil de menţinut), în schimb, mîinile sunt foarte expresive şi mobile.
Deşi piesa lui Camus a fost scrisă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, deznădejdea de atunci a dramaturgului şi-ar putea găsi astăzi un pandant în depresia mondială.
Teatrul German de Stat Timişoara
Neînţelegerea
De Albert Camus
Regia: Bocsárdi László
Scenografia: József Bartha
Costume: Judit Dobre-Kóthay
Cu: Ramona Olasz, Ioana Iacob, Ida Jarcsek-Gaza, Georg Peetz, Sorin Leoveanu
Oana Stoica este jurnalist şi critic de teatru.