Istorii personale III

19 mai 2011   Dileme on-line

E multă verdeaţă. Strada largă, cu case cochete, este lîngă parcul Bazilescu, departe de centru şi foarte departe de casa mea. Fac două ore pînă acolo pe o ploaie măruntă şi rece. Căminul de bătrîni „Moses Rosen” arată ca un spital. În sala de kinetoterapie de la demisol, aşezaţi pe un rînd de scaune, actorii-rezidenţi îşi aşteaptă publicul. Vîrsta obiectelor este al doilea spectacol pe care tinerii artişti din tangaProject îl realizează aici, în urma unor ateliere de scriere la care au participat bătrînii din cămin. Actanţi acum, ei stau tăcuţi pe scaune şi privesc spectatorii. Medi Dinu are un şal de culoarea untului care îi acoperă capul, părul alb este cuminţit cu o banderolă neagră şi aşa, micuţă şi ninsă toată, pare desprinsă din poveştile lui Andersen. Alături, Eva Szemler îi povesteşte ceva. Eva seamănă cu mama, pare „doamna profesoară”. Cînd o privesc, mă aştept din clipă în clipă să sune de intrare. Cred că ar preda română. Eva este scriitoare. Bertha Liebovich stă singură, scaunele din jurul ei sînt goale încă. „Priveşte” puţin în sus şi pare foarte atentă la ce se întîmplă. Bertha nu mai vede aproape deloc. Mă întreb dacă nu se simte stingheră, simţind că nişte oameni străini au intrat în sală şi se uită la ea. Margareta Eschenazy se agită pe scaun. Ar zice ceva, dar acum nu e nimeni lîngă ea. Este foarte emoţionată. Cînd îşi citeşte povestea, îi simt lacrimile în gît. Uneori se înroşeşte încercînd să nu plîngă. Îi place să grădinărească şi să brodeze, dar nu mai vede nici ea prea bine. Iudith Ardeleanu e sobră. Are o ţinută dreaptă şi o anume tristeţe în priviri. Poveştile ei sînt mereu despre dragoste. Dragostea pentru sora ei geamană sau cea care „a legat-o pe Lili (mama vitregă) de tatăl meu”.

Încet, actorii umplu scena. Nu e o lectură, e un spectacol. Spectacolul unor vieţi.

„Acasă” este un obiect

Le tremură mîinile. Ochii nu mai disting bine literele scrise la 16, uneori se împăiejenesc de lacrimi şi nu se mai vede nimic. Alteori, tonul e voit neutru, să nu manipuleze emoţii, să nu genereze compasiune, un admirabil orgoliu al neplîngerii de milă.

Spectacolul e construit pe ideea madlenei lui Proust, a memoriei activate de un obiect care „spune” poveşti (artificiu dramaturgic folosit cu succes şi în teatru, şi în film). Actorii au ales să vorbească despre cîte un obiect drag, salvat cu grijă din „tsunami-ul mutării” (de acasă la cămin), cum spune Eva Szemler, obiect care personalizează spaţiul neutru instituţional şi concentrează în el o viaţă. Ca un vîrf de aisberg, fiecare lucruşor aduce după sine un bloc uriaş de amintiri, de personaje şi sentimente. La cămin, „acasă” este un obiect.

Structura scenariului cere plasarea temporală exactă a apariţiei obiectului în viaţa actantului, pentru ca anul respectiv să fie identificat după evenimente de importanţă generală. Astfel, povestea personală a actorului şi a obiectului său se integrează într-o serie de poveşti, unele notorii sau de interes general (războiul sau campionatul de fotbal). Şi poveştile curg, crude, înduioşătoare, fantasy, cu personaje fabuloase precum mama prietenei doamnei Eva Szemler, acea frumuseţe de tip Marlene Dietrich, elegantă şi stilată, în casa căreia se aduna high life-ul vremii şi pe care timpurile au aruncat-o provizoriu în Ferentari. Un mic Buddha de plastic care i-a aparţinut („şi kitsch-urile ei erau de bun gust”), primit cadou acum de la prietena sa, reactivează în memoria Evei glamour-ul lumii de altădată.

Cu portţigaretul lui din aluminiu, făcut dintr-o piesă a unei maşini de călcat defecte, Sorin Steinberg creionează discret un personaj tragic. Tatăl său a stat o singură zi în cămin. A venit şi a murit. Sorin nu spune mai mult, dar imaginea asta, a unui om care trece prin „tsunami-ul mutării” doar ca să moară, este terifiantă. Asocierile se fac involuntar. Bunica mea avea o vorbă: „vreau să mor în casa mea”. Ea a avut noroc. Ce doare cînd eşti spectator la Moses... este că poveştile lor îţi amintesc de poveştile tale.

Bunica Lidiei Fonea e desenată din diminutive, schimbul de alinturi duioase între ea şi nepoată, devenit o tradiţie, se transformă într-o nesfîrşită declaraţie de dragoste. Toată dragostea asta, a bunicii şi a nepoatei este acum captivă într-o jucărioară, un iepuraş auriu.

Şi tot despre dragoste vorbeşte Iudith Ardeleanu, despre cum s-au iubit tatăl ei şi cea de-a treia lui soţie, Lili, care a supravieţuit Auschwitz-ului unde şi-a pierdut feminitatea, pe care a regăsit-o apoi în tabăra de realimentare din Berlin. Acolo şi-a făcut un inel de sîrmă ca să fie din nou cochetă, să se simtă din nou femeie. O copie din aur a inelului va pecetlui mai tîrziu dragostea dintre ea şi tatăl Iudithei. O copie a copiei, un alt inel de sîrmă, exact ca originalul, este prezentat drept mărturie a poveştii. Şi ca într-un scenariu clasic, cercul se închide.

Virginia Mihăescu este ea însăşi un personaj. S-a căsătorit foarte tînără, aproape o copilă, dar ştia să flirteze nemaipomenit, talent pe care şi l-a păstrat în timp. E micuţă şi cochetă, are o privire zvîcnită şi o întorsătură de frază ageră care dă imediat sens jucăuş unei întrebări nevinovate. Verigheta, pe care i-a dat-o soacra, o poartă şi astăzi, deşi a rămas singură, ca pe dovada unei iubiri, nu una de basm, ci din viaţă, aia reală, crudă şi uneori, fericită.

Obiectul – memorie

Din istoriile mustind de dragoste şi pierderi, umorul ţîşneşte ca o formă de speranţă. Cu pasiunea ei pentru brodat, descoperită de mică, Margareta Eschenazy călătoreşte prin viaţă. Povestea ei începe în Uzbekistan. Nu ştiu cum a ajuns acolo, dar pare un început de basm: a fost odată o fetiţă europeană într-o ţară asiatică... Şi Margareta Eschenazy brodează asta pe primul ei goblen, o fetiţă europeană şi un băieţel uzbek. Fetiţa are o pălărie cochetă, cu pană, băieţelul cu ochii migdalaţi stă mîndru pe un cal. Eleganţa feminină a Parisului şi masculinitatea sexoasă a stepei pe un goblen. Şi Margareta Eschenazy conchide: „amestecul raselor e un lucru bun, o dovedeşte preşedintele Obama”.

Uneori, obiectul se lipeşte de un om ca un jurnal. Săculeţul pentru pantofi a urmărit-o pe Medi Dinu din 1917 (anul morţii lui Mata Hari) pînă astăzi. Cochet atunci prin broderia lui şi inutil acum, în vremea suporturilor de pantofi de la Ikea, săculeţul nu s-a dezlipit de Medi. S-a agăţat de ea, la fiecare mutare, la fiecare pierdere, ca şi cum ei doi nu s-ar avea decît unul pe altul. Un om şi memoria lui.

Ceasul lui Pompiliu Sterian înregistrează timpul. Tic-tac. De vreo 70 de ani înregistrează timpul, de cînd Pompiliu a luat examenul de bacalaureat, singurul evreu care a obţinut asta în vremea tulbure a celui de-al doilea război mondial. L-a obţinut cu un subterfugiu. Lucrările scrise erau corectate cu numele elevului ascuns, aşa că profesorii nu au ştiut ca era evreu. Numele l-ar fi trădat. L-a schimbat ani mai tîrziu într-un nume românesc, dar nu prea i-a fost de folos. A povestit aventura cu numele în primul spectacol, Moses Stories. Poveştile funcţionează ca un puzzle, pun bucăţi disparate din cele două spectacole şi încerc să reconstruiesc vieţi. Ceasul lui Pompiliu Sterian funcţionează şi acum, cînd el are 92 de ani, a fost declarat cel mai bătrîn blogger din România şi îi place mult chestia asta. Zîmbeşte.

„De ce nu se face o invenţie, să strig bastonul şi el să-mi răspundă?” Bertha Liebovich nu mai vede aproape deloc şi are TBC osos. Merge greu, cu bastonul pe care însă îl „pierde” des din cauză că nu poate vedea unde l-a pus. Povesteşte cum au avut vecinele grijă de ea ani de zile pînă să vină la cămin şi cum artiştii de la tangaProject sînt într-un fel copiii ei. A vorbit şi la primul spectacol despre oamenii care au ajutat-o şi despre tinerii care i-au dat atenţie. I se sugrumă cuvintele în lacrimi. Îi e frică de cînd a început să orbească. Cîtă frică poate fi în întuneric? „David e precum copilul meu”. Vocea tremură.

David Schwartz este unul dintre artiştii din proiect. El, Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Mihaela Michailov şi Paul Dunca s-ar putea regăsi în albumul de fotografii al lui Marius Armaşu. Vedem albumul la final, doar coperta, dar ce e înăuntru povesteşte Marius. Zapează neutru prin memorie. „Aici e mama. Aici e verişoara mea. Aici sînt unchiul şi mătuşa”. Noi nu vedem nimic, dar ei sînt acolo, undeva, între două coperţi şi în memoria afectivă a lui Marius. „Aici nu mai ştiu cine e”. Mama lui Marius este şi în ea în cămin. Unul dintre personaje are încă chip şi căldură.

Fără teatralitate, fără convenţie, fără viziunea mai mult sau mai puţin argumentată a unui regizor, fără intenţia manipulatoare a oricărui spectacol, poveştile bătrînilor de la căminul „Moses Rosen” se constituie într-o confesiune brutal de sinceră în care povestitorul şi ascultătorul se vindecă împreună. De uitare şi de orgoliu. Căci orice poveste, dacă nu e spusă, dispare. Cu fiecare om moare o poveste.

Am gura sărată ca marea.

Vîrsta Obiectelor
Cu/de: Iudith Ardeleanu, Marius Armaşu, Medi Dinu, Margareta Eschenazy, Lidia Fonea, Bertha Liebovich, Virginia Mihăescu, Sorin Steinberg, Pompiliu Sterian, Eva Szemler Lendvay
Echipa tangaProject: Mihaela Michailov, Katia Pascariu, Paul Dunca, Alice Monica Marinescu, David Schwartz
Colaboratori: Adrian Cristea, Vlad Petri

Foto: Dragoş Bucurenci şi Aurel Vainer

Vîrsta Obiectelor face parte din proiectul Vîrsta4, proiect de artă comunitară, desfăşurat de tangaProject împreună cu rezidenţii căminului de persoane vîrstnice “Amalia şi Şef Rabin Dr. Moses Rosen” din august 2009. Obiectivul major al proiectului este schimbarea percepţiei asupra bătrîneţii în societatea românească.

Oana Stoica este jurnalist şi critic de teatru.

Mai multe