Istorii personale (II)

În timpul celui de-al doilea război mondial, în casa bunicilor mei de la poalele Carpaţilor Meridionali au locuit nemţii. Făcuseră acolo un comandament militar. „Nemţii erau oameni civilizaţi”, zicea bunicul ori de cîte ori curăţa de praf cizmele de piele neagră, înalte pînă la genunchi, pe care i le făcuse cadou şeful comandamentului german, la plecare. Aveau aceeaşi mărime la picior, 37, mică pentru un bărbat. Bunicul nu le-a purtat niciodată, dar le-a periat cu regularitate, „să nu se strice”. Nu ştiu altceva despre nemţii care au stat la noi în casă în timpul războiului, dar îmi imaginez că aveau o epidermă groasă, căci cizmele sunt dure, rigide, imposibil de purtat, cel puţin din punctul de vedere al picioarelor mele, jupuite şi de o pereche nouă de papuci de catifea.

Bunica povestea despre fratele mai mic, David. „Frumuseţe de băiat,  blond cu ochii albaştri, Vidu, săracu' a murit în război, la ruşi, cine ştie pe unde îi zac oasele”. Întotdeauna se întrista cînd vorbea despre Vidu. L-au aşteptat mult timp, căci au fost cazuri de soldaţi daţi dispăruţi în război care, după ani de zile, s-au întors pe jos din Rusia. Spuneau că au simţit pe drum miros de mîncare „ca acasă”. Li se făcuseră parastasele şi oamenii ziceau că de acolo le venise mirosul. Dar cu toate parastasele, Vidu nu s-a mai întors.

„Ruşii, nişte beţivi nespălaţi”, zicea bunicul. „I-am aşteptat ca eliberatori şi ei, nişte animale, au furat tot”. De la ruşi nu a avut nicio pereche de cizme. Era cît pe ce să nu mai aibă nici casa căci după o noapte de beţie, ruşii i-au dat foc. A venit, în schimb, Regele Mihai „pe cal alb, ca-n poveşti, era aşa frumoos”, ofta bunica admirativ. „Dar nu l-au lăsat în pace, a trebuit să plece”. În final au venit comuniştii, au colectivizat tot şi „s-a ales praful”.

Eram copil cînd au murit bunicii, nu mi-am dat seama că ar fi trebuit să îi întreb mai multe despre război şi comunism, căci ei trăiseră ceea ce eu am învăţat la orele de istorie.

M-am gîndit la bunicii mei după ce am văzut Moses Stories, spectacol - lectură realizat de tangaProject la căminul pentru persoane vîrstnice Moses Rosen. Show-ul, parte din proiectul Vîrsta4 prin care se încearcă „schimbarea percepţiei asupra bătrîneţii în societatea românească”, cuprinde texte autobiografice scrise de rezidenţii căminului în urma unui workshop. Arhivă ambulantă, omul înregistrează şi stochează elemente de istorie personală, revelatoare la nivelul istoriei „mari”. În esenţă, istoria este un summum de poveşti personale. De exemplu, adiţional spectacolului, într-o instalaţie performativă, rezidenţii căminului Moses Rosen povestesc cum au trăit ziua de 23 august 1944 cînd, conform manualelor de istorie, „România a întors armele împotriva Germaniei naziste”. Ei îşi amintesc însă de primul ziar liber vîndut pe străzi, cămile pe Splaiul Unirii (!), fete de 15 ani racolate pentru soldaţi şi de un cuvînt: eliberare. „După care a început dictatura comunistă, cu necinste”, spune doamna Lidia Fonea cu referire directă la alegerile fraudate din 1946.

Dar dincolo de această instalaţie, în spectacolul propriu-zis, poveştile se constituie într-o istorie reală, palpabilă, desigur subiectivă, de multe ori dureroasă, uneori comică, o interfaţă umană a unor vremuri tulburi consemnate altminteri sec, prin nume şi date, în manualele şcolare. Sunt poveşti despre Dumnezeu şi oameni dragi, lupta cu boala şi slăbiciunile, parşiva intoleranţă etnică, vîltoarea ameţitoare a evenimentelor şi (ne)putinţa de a le răzbi, supravieţuire şi în cele din urmă, despre speranţă. Căci din poveştile rezidenţilor căminului Moses Rosen, oameni trecuţi binişor de prima tinereţe, unii chiar de primul secol de viaţă, printre tristeţi şi nostalgii, răzbate înecată de emoţie, speranţa. Retragerea în cămin înseamnă pentru cei mai mulţi excluderea din viaţa socială (regizorul David Schwartz identifica această etapă a internării în azil ca fiind „vîrsta a patra”) cînd nu mai au nimic de făcut sau aşteptat (de la terminarea workshop-ului şi pînă la reprezentaţia din 29 martie, unii dintre ei au dispărut). Limita între fiinţă şi nefiinţă este extrem de fragilă. Proiectul Moses Stories i-a readus la viaţă. Au scris despre ei, au vorbit despre viaţa lor şi timpurilor cărora le-au fost martori sau protagonişti. Întreaga documentare despre acest proiect o puteţi găsi pe  blogul administrat de unul dintre participanţi, domnul Pompiliu Sterian, care, la cei 92 de ani ai săi, este cel mai vîrstnic blogger din România (http://varstapatru.blogspot.com).

Pentru aceşti oameni, cîndva pictori, medici, ziarişti, economişti, scriitori, a fost o experienţă a resuscitării. Pentru cei care au asistat la spectacole, a fost o întîlnire răscolitoare cu trecutul recent care rătăceşte fantomatic pe lîngă noi. Istoria există în oameni şi trebuie recuperată. Asta pentru ca nepoţii noştri să nu creadă că istoria este o poveste inventată de mama lui Harry Potter.

Teatrul Evreiesc de stat
Moses Stories
Texte: Bertha Liebovich, Eva Szemler Lendvay, Iudith Ardeleanu, Margareta Eschenazy, Marius Armașu, Medi Wechsler Dinu, Pompiliu Sterian, Sorin Steinberg, Virginia Mihăescu.
Moderator: Tina Grimberg
Desene/colaje: Angela Duia, Eduard Hirsch, Eva Șalomon, Eveline Iancu, Germaine Covalenco, Lazăr Grumberg, Lucia Bergfeld, Luiza Goldstein, Nadia Rusu, Rachelle Iacob, Simion Gyorgy, Tudor Roman.
Coordonatori proiect: Alice Monica Marinescu, Mihaela Michailov, Katia Pascariu, David Schwartz.
Colaboratori: Paul Dunca, Anca Benera, Adrian Cristea, Lala Mișosniky, Sever Bîrzan, Vlad Petri, Rodica Dumitrache, Ilie Zan.
Video: Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România
Foto: Alex Cilibianu şi Attila Gulyas