Istanbul - sufletul oraşului
Dacă Istanbulul este labirintul către inima oamenilor, atunci scrisul poate este firul Ariadnei care ne conduce. Acesta este sentimentul cu care, în urmă cu aproape un an, am început să descopăr orașul și, odată cu el, inima.
Ca orice alt loc, Istanbulul este definit de oamenii săi, aceia care trec pe aici pentru cîteva zile, luni sau ani, aceia care au venit și au ales să stea și, evident, cei născuți aici, pe malurile celor două continente ce se privesc peste o întindere îngustă de apă sărată. În momentele în care scriu, Istanbulul se trezește. Deja a făcut-o! În timp ce Europa se luptă cu o identitate confuză și cu aproape eșecul de a reuni „plăcerea de viaţă” a sudului cu „datoria de a trăi” a nordului sub semnul unui „semn gol” comun, moneda Euro, Turcia se așază pe hartă ca „jucător” important. Argumentele sale sînt economice: o creștere de 8% în timp ce Europa se zbate pentru două procente. Un argument suficient pentru a se așeza la orice masă de negociere. Istanbul folosește din plin acest vînt prielnic, o explozie continuă de bunuri și locuri de consum au zguduit orașul ce pînă nu demult dormita. Banii circulă și fac lucrurile să se întîmple: cartierele îşi schimbă aspectul, iar oamenii, chipurile. Probabil jumătate din marfa lumii trece prin mijlocul orașului și mai mult de jumătate din aceasta „cade de pe vapoare” în depozitele de pe țărmurile Istanbulului doar pentru a fi trimise să infesteze străzile și dorințele oamenilor. Acesta este locul coabitării extremelor, unde poliția, conducînd Mini Cooper, patrulează străzile înguste alături de colectorii idependenţi de gunoi sau de vînzătorii ambulanți ce-și împing platformele modeste în căutarea unui cîștig subțire dezgropat din indulgența orașului.
Nu e de mirare că Istanbulul atrage zilnic zeci de mii de persoane care și-l fac casă - cel puțin temporar. Sînt unul dintre ei. Am dorit să trăiesc aici încă din 2004, cînd am vizitat prima dată orașul. De atunci am venit în mod regulat și, începînd cu iunie 2011, mi l-am făcut casă, cel puțin temporar. În următoarele „intrări” ale jurnalului voi descrie o serie de întîlniri care definesc momente ale dezvăluirii gradate ale orașului. Ele constituie o poveste fragmentată a orașului. Chiar și textele au fost scrise uneori în fragmente, între cafenele, transport public, casa mea sau oricare alt spațiu ce oferea minimul de comfort pentru a face textul să curgă.
Chiar în acest moment sistemul de autostrăzi hipermoderne ale Istanbulului trece prin fața ferestrelor autobuzului în care mă aflu. Femei și bărbaţi împart locul îngust, cărînd cu ei plase de cumpărături și tot atîtea povești care, cel mai probabil, vor rămîne nespuse. Oricum, dacă cineva ar putea privi în ochii celor pe care îi voi descrie, ar putea vedea părți ale vieții lor, cîte puțin din oraș și poate chiar o întrezărire a mea. Fiecare persoană este o lume în sine și împreună țes pînza lumii în care trăim; fiecare episod poate fi citit separat, dar protagoniștii lor împart experiența Istanbulului; ori poate altceva? Mavlana (Rummi) a scris, citez din memorie: „Nu privi oamenii cu mintea sau cu inima. Mintea poate minți, iar inima se poate închide. Privește-i cu sufletul, pentru că el nu minte și nu se închide nicioadată”. În labirintul inimii din Istanbul am găsit sufletul. Acela care nu minte şi nu se închide; nu „sinele” - acest nume elevat care permite ego-ului să existe fără vină -, ci sufletul care transcende inimi, minți și eu-ri şi ne așază pe toți la același nivel miraculos unificat.
Alexandru Bălăşescu este antropolog. Ultima carte publicată: Voioasa expunere a ordinii mondiale, Curtea Veche, 2010.
Urmăriţi aici o galerie foto cu Istanbul.