Iron Man 3, dna Merkel şi dl Băsescu

19 mai 2013   Dileme on-line

Berlineze (2)

Bulevardul Kufürstendamm este o bijuterie a Berlinului – într-atît de preţioasă încît, pe numele de alint, i se spune Ku’damm de către oamenii locului şi de către turiştii cărora, asemenea mie, numele întreg li se pare excesiv de sobru (şi de lung, pentru cei care nu-s germanofoni). Întîmplarea a făcut să locuiesc pentru trei zile la capătul de vest al acestui bulevard, într-un hotel apărut pe la sfîrşitul secolului al XIX-lea, cu un nume foarte romantik şi cu vreo cîţiva castani în faţa-i, la stradă. La un sfert de oră de plimbare lejeră se află şi frumosul sediu al Institutului Cultural Român din Berlin – pe malul unui lac micuţ, într-un cartier verde ca o poiană, într-o frumoasă vilă din care partea română administrează doar o parte. Aici, în acest sediu al de referinţă al comunităţii românofone, pentru că lumea-i mică, aveam să-mi revăd o fostă studentă – dra Angela Toader, una dintre cele mai inimoase (şi eficiente, aveam să văd) angajate din reţeaua ICR-ului, atîta cît cunosc eu această reţea. Tot aici, pe un balcon al vilei, graţie dnei directoare Cristina Hoffman, aveam să-l întîlnesc pe cel pe care-l aminteam în treacăt săptămîna trecută – unul dintre actorii care mi-au plăcut foarte mult în anii primei juneţi şi a cărui plecare din România ţin minte că ai mei au regretat-o foarte mult; şi probabil că aş fi regretat-o şi eu atunci, dacă n-aş fi fost la vîrsta la care un pachet străin de kaugummi nu m-ar fi pasionat mai mult decît paşaportul colectiv pe care ieşeau atunci din ţară actorii români (ce jenant!), drept care unii dintre ei spuneau adio României. Dan Nuţu este numele unui astfel de actor; iar eu l-am văzut acum nu în straie de scenă, şi în hainele casual ale unui om la fel de tînăr şi la fel de plăcut ca în amintirile mele, doar că în acea seară în care l-am întîlnit era niţel supărat – dacă am înţeles bine, doar ce venise de la o partidă de pescuit de pe undeva pe-aproape şi, pesemne, peştii locului nu-i uzaseră cîrligele foarte mult. Voi reveni la Dan Nuţu şi la distinsa doamnă Hoffman. Deocamdată, mă întorc pe Kufürstendamm.

Fiindu-i – cum s-ar zice –, locatar, în acest sejur nu l-am putut ocoli, oriunde am mers. Ku’damm este lung, foarte animat şi foarte verde, iar pe trotuarele din stînga (mai ales), cum mergi către centru, întîlneşti la tot pasul terase care de care mai tentante. Ca un făcut, în nici una dintre vizitele mele anterioare n-am mai ajuns pe Ku’damm; drept care m-am străduit pe cît posibil să refac acum acest handicap – degustînd, ca să prind puteri, nişte currywurst şi o bere la capătul occidental al străzii şi un platou de paste tailandeze la celălalt capăt, spre Est. În a doua zi am descoperit un restaurant grecesc, tot pe Ku’damm – şi am intrat, măcar din solidaritate levantină; iar în a treia zi, pentru a restabili balanţa geopolitcă a străzii, am intrat şi într-un restaurant turcesc, învecinat.

Nu vreau să vă plictisesc cu harta gastronomică a Ku’damm-ului – mai ales că bulevardul e vestit mai puţin prin terasele cu

& bere şi mai mult prin magazinele Louis Vuitton, Gucci sau Hublot care-l ornează pe un întreg segment. Vă propun să ne retragem într-o ceainărie, tot la stradă – şi să vorbim puţin despre culorile publicitare ale bulevardului Ku’damm.

În acele zile de sfîrşit de aprilie în care-am flanat pe-acolo, cele mai mari postere erau cele care anunţau filmul

Să te ţii acolo zbor cu reacţie! Peste cîteva luni, bănuiesc, afişajele Berlinului vor lăsa SF-ul şi se vor întoarce în lumea reală: în septembrie vor fi alegeri în Germania, iar meciul se joacă (în principal) între partidul creştin-democrat al actualului cancelar Angela Merkel (pe dreapta) şi partidul social-democrat al contra-candidatului (pentru Cancelarie, din partea stîngii) Peer Steinbrück. Pînă în septembrie se vor mai întîmpla multe; dac-ar fi să pariez acum, aş merge totuşi pe mîna dnei Merkel. Legenda domniei sale printre români rămîne discutabilă – nu într-atît de neagră cum o are printre greci sau ciprioţi, dar nici atît de luminoasă cum o are printre polonezi (unde dna Merkel e mai curînd simpatizată, inclusiv pentru faptul că unul dintre bunicii săi era polonez). Ce i se reproşează, la nivelul străzii noastre, dnei Merkel este că l-a sprijinit pe dl Băsescu într-un moment în care românii i-au tras acestuia scaunul de sub şezut. Ar fi multe de spus aici – şi, oricum, nu e genul de discuţie care să meargă la un ceai pe Ku’damm. Dna Merkel n-a avut niciodată cu Traian Băsescu relaţiile privilegiate pe care le-a avut cu Nicolas Sarkozy (cu care se simpatiza chiar şi atunci cînd se certau de-a binelea) sau cu liderul britanic David Cameron (pe care l-a invitat recent, cu familia, la locuinţa “de la ţară”, de vacanţă, a familiei Merkel). Sprijinul dnei Merkel pentru dl Băsescu a venit – oricît de perimat ar suna sintagma – mai curînd din disciplina de partid: soldat conştiincios al dreptei europene, frau Merkel ar fi sprijinit la Bucureşti pe oricine ar fi fost din familia ei politică. La fel, este cu totul de aşteptat ca dl Ponta, la toamnă, să-l sprijine pe P. Steinbrück în bătălia berlineză. Acest gen de complicităţi, chiar dacă-s enervante uneori pentru unii, trebuie înţelese ca fiind normale (politic vorbind). Interesul României constă într-o Uniune Europeană întărită. Drept care sprijinul dnei Merkel pentru T. Băsescu şi sprijinul dlui Ponta pentru opozanţii dnei Merkel trebuie acceptate deopotrivă – ele arată că UE, cu toată criza, încă este un referenţial al politicii globale. Întrebaţi-i pe sîrbi şi pe kosovari, care, de dragul Uniunii, mai că sunt pe cale să se-mpace. Deci, încă mai avem o şansă cu UE a noastră.

Şi, apropo de şanse, să vedeţi ce noroc am avut eu: intru, într-o seară, cu Dan Nuţu şi alţi români pe măsură într-un restaurant italian din estul Berlinului şi, acolo, ce să vezi…

(va urma)

Mai multe