Învierea obligatorie

● Nicolae Tzone, înmormîntările, Editura Vinea, 2018.

Înmormîntările este un poem fluviu, foarte bine construit, ce face parte dintr-un proiect mai amplu al autorului. Deoarece respectivul proiect nu e încă publicat, nu voi putea face o analiză a înmormîntărilor din perspectiva întregului. Dar, cunoscînd îndeaproape scrisul lui Nicolae Tzone, pot spune că acest poem-carte funcționează cumva pe principiul mișcării de spin. Versurile par efectul unei energii misterioase ce transformă întregul text într-un centru de rotație liric. Și asta pentru că poemul e un strigăt modulat al unei entități de dincolo, aflată în transa suferinței. Omul mort are conștiința vieții și a morții. Nicolae Tzone reușește să fie original în interiorul unei teme aparent epuizate estetic, cea a detașării conștiinței de trup sau a decorporalizării: „m-au spălat / de nisip / și de frunze / m-au șters / cu un cearșaf / alb / încet / foarte încet / peste / trup / în urechi / îmi crescuseră / alge / din buzele / mele / foarte / frumoase / pe cînd / respiram încă / atîrna / un mănunchi / de licheni”. Agățat de un nor deasupra pămîntului, ținîndu-se de un cui de lemn înfipt de Dumnezeu în cer, mortul-poet contemplă pregătirile pe care le fac rudele dunărene pentru înmormîntarea sa. Important nu e atît ritualul (deși are un rol clar determinat în creșterea graduală a tensionii lirice), cît sentimentul de infinită tristețe al trupului părăsit de viață. Miza scriitorului aceasta pare să fie, să transforme imposibilul într-o cale de acces. Posibilitatea unui cadavru de a avea sentimente, de a trăi tristețea, nu dincolo, ci aici: „de ce / orare / eram / un mort / atît / de trist / de ce / îmi părea / că tristețea / mea / era / mai / grea / mult mai / grea / decît / moartea / mea”. Poemul abundă de imagini suprarealiste, cum e aceea în care Dumnezeu stă agățat și el de același nor ca și mortul-poet, urmărind împreună ritualul pregătirilor pentru înmormîntare. Amîndoi sînt la fel de triști, Dumnezeu are ochii umezi, amîndoi asistă la concursul de morți. Șapte corpuri în șapte sicrie, toate pregătite să se ia la întrecere pentru coroana cu flori de hîrtie creponată, oferită celui mai frumos dintre morți. Cu toate că inițial nu părea să aibă vreo șansă, totuși, cel ce a pierit înecat în Dunăre este declarat cîștigător: „mortul / înecat / poetul / înecat / a / cîștigat detașat / maratonul / vestit / am devenit / mortul morților / și împăratul morților / și regele / morților / de la / dunăre”. Dumnezeu plînge, atît poate face pentru el. Nu îl poate învia și de această dată. Dar mortul-poet prin de viață, nu pe pămînt, nici în cer, ci în miezul pămîntului. Acolo se retrage pentru a-și scrie în continuare poemele sale bizare, aiurite, poate chiar pe cele din Viața cealaltă și moartea cealaltă. Dar Dumnezeu nu-și poate permite să piardă un locuitor al cerului, așa că, după ce l-a lăsat puțin să scrie poeme în miezul pămîntului pentru morții de acolo, El își roagă Fiul să îl urmeze: „dumnezeu / scoate cuiul / din lemn / de corcoduș / din / inima / norului / de care / am stat / agățați / peste zi / mă roagă / să urc / în spatele / său / și să mă țin / cît pot / de tare / de el / pornim / pe cer / în toate direcțiile / deodată”.

Tragismul atipic al acestui poem fluviu provine, pe de o parte, din perspectiva insolită asupra suferinței, care transformă textul într-un vîrtej de cuvinte – ce pare să sfredelească în același timp cerul și pămîntul – și, pe de altă parte, din viziunea asupra corpului însuflețit de moarte. Demonul tristeții poate să readucă la viață un cadavru, să-l facă pe acesta capabil de a se comporta dincolo, la fel ca aici. Nadirul e totuna cu Zenitul. Suferința e la fel de atroce în orice punct s-ar situa pe sfera cerească. Mortul aflat în coșciugul său funcționează ca un axis mundi al celor care îl privesc. Poetul își trăiește simultan viața și moartea, e o prezență vie și grandioasă în viața cealaltă și în moartea cealaltă. Prin mișcarea de spin, despre care am vorbit la început, sufletul și conștiința încep să capete un centru de masă ce face posibilă rotirea, vortextul, datorită căruia, omul își poate continua existența în toate direcțiile și în toate dimensiunile deodată.

Şerban Axinte este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: My murderer’s chant and other poems (2006-2016), traducere de Ioana Miron, Editura Vinea, 2017.