Invazia de heavy metal suedez
În următoarele luni, Bucureștiul va trebui să țină piept unei veritabile invazii de heavy metal suedez la care fanii genului de pe la noi visează să participe încă de la finele anilor `90, cînd Suedia era scena uneia din cele mai puternice explozii de diversitate metalică în muzică. Deși e posibil ca lista completă să fie mult mai lungă (numărînd și trupe de deschidere sau unele anunțate pe căi mai obscure), capii de afiș vizați de prezentul articol sînt In Flames (cei mai populari), Hammerfall (cei mai viteji), Pain of Salvation (cei mai progresivi), Arch Enemy (cei mai sexy) și Amon Amarth (cei mai bărboși și mai apreciați de metaliștii „adevărați”).
In Flames au probabil cel mai larg public la noi, reușind de-a lungul timpului să acopere atît aria metalului extrem (în anii `90), cît și pe cea a rockului modern american (în anii 2000). Trecerea dintr-o barcă în alta a deranjat nucleul original de fani (de la death-metal la Korn e totuși o răsucire cam bruscă), dar a atras popularitatea grupului pe mai multe continente și i-a deschis drumul spre MTV. Cum ultimele albume au adus o oarecare împăciuire cu publicul vechi, e de așteptat ca ambele categorii de fani să se înghesuie să-i vadă pe 1 octombrie la Arenele Romane. Rămîne de văzut dacă se va resimți pierderea recentă a creierului trupei, chitaristul Jesper Stromblad (pe album s-a simțit). Cîteva săptămîni mai tîrziu, pe 30 noiembrie la Hard Rock Café, trupa originară a lui Stromblad, Hammerfall (un fel de Manowar al omului sărac) vor instiga la agitat săbii și decapitat dragoni pe cei care vor să se amuze la un rock party de modă veche.
Recomandarea mea intimă se îndreaptă spre Pain of Salvation, unul din puținele grupuri din segmentul tînăr de prog rock care chiar au o atitudine progresivă, reinventîndu-se la fiecare album în loc să se mulțumească cu a-și imita înaintașii din anii `70. Am spus-o și cu alte ocazii, ce era progresiv în Evul Mediu ar putea apare drept anacronic acum, iar șaptezecismul este o boală cronică a rockerului nostalgic. Au și Pain of Salvation partea lor de șaptezecism, dar, cel puțin de 10 ani încoace, nu au două albume care să sune la fel. Chiar în perioada în care vin, pe 9 octombrie la Arenele Romane, e de așteptat să-și promoveze iminentul album, continuarea celui mai controversat disc din cariera lor, Road Salt One, un amestec ingenios de blues și rock modern.
Arch Enemy, pe 18 ianuarie 2012 la Arenele Romane, oferă exotismul de a avea o voce death metal feminină, fenomen extrem de rar în istoria genului, în primul rînd din cauze fiziologice. Nu doar găselnița cu pricina și agresiunea sexy a Angelei Gosow îi încîntă pe metaliști, ci și chitara melodică, de școală veche, a vedetei Michael Amott, trecut printr-o perioadă hippie (cu grupul Spiritual Beggars) după ce fusese creditat drept o legendă a metalului extrem, pe cînd cînta cu optzeciștii Carcass. Sînt suficiente motive care să justifice statutul de superstaruri death metal pentru cei de la Arch Enemy, întru ciuda misoginilor care consideră că o voce feminină într-o astfel de trupă e o încălcare de etos. Așa era și cu prezentatoarele de știri sportive acu 20 de ani și uite acum unde am ajuns. Noroc cu cei de la Amon Amarth care nu doar că nu au o femeie pe scenă, dar nu prea au nici în public. Imaginea grupului e definiția sălbăticiei masculine de inspirație vikingă, cu bărbi nețesălate, cojoace neperiate și teme mitologice. Deși e cea mai obscură dintre trupele aici enumerate, are cel mai stabil nucleu de fani, iar pe la noi sînt suficient de populari încît mult mai vizibilii americani As I Lay Dying să le cînte în deschidere, pe 19 noiembrie la Arenele Romane.
Rămîne de văzut dacă aceste concerte vor și avea loc, în ultima perioadă promotorii underground-ului metalic de pe la noi făcîndu-și un obicei din a anunța concerte spectaculoase pe care să le anuleze cu cîteva zile (sau ore) înainte de începere.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.