Între două filme
Stau în holul răcoros al Casei de Cultură a Studenților și răsfoiesc o carte așteptînd să treacă mai repede timpul pînă la filmul următor, ultimul François Ozon. Am ajuns cu vreo cîteva zeci de minute înainte, e deja ultima zi a festivalului, dar nu vreau să mă gîndesc acum la asta, prin oraș forfota cinefilă e încă destul de intensă, și-aș mai putea găsi destulă energie pentru înc-o săptămînă de TIFF, dac-ar fi să fie.
De obicei, imediat după festival, încep să curgă impresiile, bilanțurile și evaluările - după fiecare ediție rămîn în urmă o mulțime de colecții personale de filme favorite & momente unice care se tot adună pe nesimțite în cele zece zile pline ochi de filme și evenimente. Unul dintre ele fusese, pentru mine, un film grecesc, văzut cu o seară înainte în Piața Unirii:
un road movie savuros și atașant, în care doi frați (dintre care cel mai tînăr e cît se poate de queer) pornesc în căutarea tatălui lor, după ce află că mama lor a murit. Povestea e proiectată pe fundalul dificultăților Greciei contemporane, un cocktail din care nu lipsesc nici xenofobia, rasismul, homofobia, și-n care se amestecă subversiv multă muzică pop, umor și viziuni suprarealiste cu iepuri. Pe scurt, un feel-good movie proaspăt și neașteptat, la fel ca restul proiecțiilor din aer liber, chiar dacă latura lui flamboaiant queer a provocat inițial o vagă rumoare printre spectatori - n-am văzut pe nimeni să plece, totuși, iar la sfîrșit, multă lume a părut foarte plăcut impresionată. Din patru filme văzute de mine acolo, a fost singurul la finalul căruia nu s-a aplaudat, așa cum se întîmpla de obicei - și nici n-a fost vreun record de audiență, dar poate în privința asta succesul nu se măsoară neapărat doar așa. Pentru mine, succesul lui s-a reconfirmat, din plin, a doua zi, în timp ce așteptam să iasă lumea de la filmul precedent.
Printre cei care ies din sală, nu foarte mulți, am observat și un cuplu în vîrstă, ezitînd tăcut în hol; în cele din urmă, doamna a pornit spre una din măsuțele la care stăteam și eu, și-a așezat acolo poșeta deschisă, exemplarul din
și două buletine de vot pentru filmul de la care tocmai ieșise. Pe baza acestor voturi, se stabilește premiul publicului, dar ele folosesc și ca barometru general pentru succesul/calitatea proiecțiilor. Trag cu ochiul discret: scoate un pix din poșetă și bifează atent, pe ambele hîrtii, căsuța de 5 stele: cîte un X mare, clar și foarte apăsat, o declarație care nu poate fi trecută cu vederea. Apoi le predă unui voluntar și, cu pași lenți, pornește la braț cu soțul ei spre ieșire, în soarele de afară. Îi pierd din privire și rămîn cu o mare curiozitate: oare ce film a fost, ce statement au ținut neapărat să facă? E ultima zi de festival, și deja topurile și voturile s-au cam încheiat și numărat, luni nu va mai apărea un nou AperiTIFF cu statisticile ultimelei zile, așa că notele date azi sînt mai mult simbolice. Îmi scot programul din geantă și caut să văd ce film s-a încheiat acum: e tocmai
, și un zîmbet neașteptat mi se întinde pe față, ăsta e unul din cele mai frumoase momente pe care le-am trăit la festival, și, pentru mine cel puțin, nu mai încape nicio îndoială, TIFF-ul s-a schimbat pe nesimțite, iar publicul, odată cu el, a devenit mai frumos.
Loreley Petroiu este absolventă a Facultăţii de Studii Europene, Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca.