„Întotdeauna am preferat latura întunecată a lucrurilor”

Guillermo Arriaga este unul dintre scriitorii invitaţi la Festivalul Internaţional de Literatură de la Iaşi (FILIT), 1-5 octombrie. În seara de 2 octombrie, la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași, Sala Mare, scriitorul mexican va răspunde întrebărilor lui Marius Chivu.

Guillermo Arriaga şi-a petrecut copilăria într-unul dintre cele mai violente cartiere din Ciudad de Mexico, astfel că, la vîrsta de treisprezece ani şi-a pierdut simţul mirosului în urma unei lupte de stradă. Înainte de a alege cariera de scriitor, a încercat mai multe ocupaţii şi profesii, fiind angajat ca boxer, baschetbalist sau jucător profesionist de fotbal. În timp ce preda la Universitatea Ibero-Americană din din Monterrey, l-a cunoscut pe regizorul Alejandro González Iñárritu alături de care a realizat filmele ultrapremiate Amores Perros şi 21 Grams, iar în 2005 a primit premiul pentru el mai bun scenariu la Festivalul de film de la Cannes pentru The Three Burials of Melquiades Estrada, film regizat de Tommy Lee Jones şi în care a jucat şi un rol secundar. În 2008 a debutat ca regizor cu The Burning Plain, film care le are în distribuţie pe Charlize Theron şi pe Kim Bassinger. Între timp, romanele sale au fost traduse în peste zece limbi, inclusiv în română la Editura Vellant, două dintre acestea fiind deja adaptate pentru cinema. Deşi a fost premiat adesea în calitate de scenarist, Guillermo Arriaga a declarat în repetate rînduri că nu îi place să fie numit „scenarist” şi, că atît el, cît şi ceilalţi scenarişti, sînt scriitori şi ar trebui recunoscuţi ca atare.

Încă de mic v-aţi dorit să fiţi şi scriitor, şi regizor de film. Cum s-au născut visele astea?

Mai mult decît atît, cînd eram mic îmi doream să fiu aşa: scriitor, regizor de film, actor şi sportiv profesionist. Pe la unsprezece ani le-am spus părinţilor mei că ţelul meu în viaţă este să cîştig Premiul Oscar, „Palm d`Or” la Cannes şi Premiul Nobel. Şi, bineînţeles, că vreau să joc fotbal să cîştig şi Cupa Mondială. De mic am descoperit o anume dorinţă de a spune poveşti. Am simţit asta ca pe un fel de necesitate organică. De fiecare dată cînd voiam să explic ceva sau să-mi exprim un punct de vedere, spuneam poveşti. Astfel, am început să scriu pentru a exprima cît mai bine toate aceste poveşti. Am scris chiar şi o piesă de teatru pe cînd aveam numai cincisprezece ani. Pe la vîrsta de nouăsprezece ani, am fost plătit să scriu şi am scris povestiri în pagina pentru copii a unui ziar naţional.

Cu visul sportiv ce s-a întîmplat?

N-am reuşit să ajung sportiv profesionist. N-am fost un fotbalist talentat, dar în sporturile profesioniste asta nu contează chiar deloc. Fotbalişti fără talent au devenit jucători importanţi doar prin disciplină şi pasiune. Am învăţat o lecţie importantă din această experienţă: ca să reuşeşti, indiferent în ce domeniu (ai vrea să) lucrezi, ai nevoie de pasiune şi de o voinţă de fier. Asta înseamnă disciplină, muncă multă şi curajul de a te implica în toate bătăliile necesare. Între timp, am renunţat la ideea de a deveni fotbalist profesionist şi, curînd, am renunţat şi la intenţiile mele de a urma cursuri de actorie. Mi-au lipsit pasiunea şi energia de a le face. Dar asta nu s-a întîmplat şi în ceea ce priveşte scrisul. Simt un puternic impuls de a scrie în fiecare zi, indiferent dacă ceea ce scriu urmează să fie publicat sau nu, aşa că acum m-am dedicat visului de a deveni şi regizor de film.

Aţi mai şi boxat în tinereţe, aţi jucat şi basket... Mai practicaţi vreunul din aceste sporturi în timpul liber?

Din păcate, nu. Mi-am distrus un menisc acum doi ani şi de atunci n-am mai putut practica nici un sport. Dar încă mai încerc să merg zilnic la sala de gimnastică şi plec la vînătoare de cîteva ori pe an.

Vînătoarea şi condiţia umană

Vă definiţi ca „un vînător care lucrează ca scriitor”; ce vînaţi?

Da, vînez, însă acum numai cu arc şi cu săgeţi. Mi-a luat ceva vreme să ajung să vînez cu arcul, dar acum sînt de părere că a vîna cu puşca îţi oferă un avantaj prea mare în faţa animalelor. Voi mai pune mîna pe o armă doar atunci cînd voi vrea să împuşc păsări, dar niciodată nu voi mai folosi o puşcă pentru vînatul mare. Pînă acum am vînat căprioare, mistreţi, porci spinoşi şi curcani sălbatici.

De ce vînaţi?

Vînătoarea este pentru mine un mod mai bun de a înţelege contradicţiile profunde ale condiţiei umane. Uneori îţi pare rău cînd ucizi asemenea bestii splendide. Dar o fac în continuare. Mă las prins, astfel, într-o serie de contrarii: moarte - viaţă, frumuseţe – cruzime, om – natură. În acelaşi timp, vînătoarea este calea prin care lupt cu propria alienare. Trăim într-o societate care rareori ne permite să luăm parte la ciclurile din jurul nostru. Foarte rar putem urmări întregul proces al lucrurilor în mijlocul cărora ne ducem existenţa. Această alienare ne împinge pe noi în afara noastră. Avem o imagine fragmentată şi mutilată a ceea ce este viaţa. Prin vînătoare poţi căpăta o mai profundă relaţionare cu viaţa.

Cum?

Mai întîi de toate, completezi un ciclu, închizi un cerc. Te duci într-un loc, îl studiezi, te familiarizezi cu terenul, cu vegetaţia, cu vremea. Vezi de unde pot veni animalele. Apoi iei urmele şi începi urmărirea pînă ajungi aproape de animal. Tragi. De cele mai multe ori ratezi. Dar chiar şi atunci cînd loveşti în plin, trebuie să găseşti animalul, iar odată ce l-ai găsit, trebuie să-l deschizi, simţi mirosul de sînge, simţi carnea caldă, aburii măruntaielor... Apoi cureţi totul şi, în cele din urmă, mănînci. În alienarea de care vorbeam, te duci la supermarket şi cumperi doar carnea, fără să cunoşti procesul dur al uciderii animalului. Mănînci fără să ştii ce înseamnă, de fapt, să ucizi un animal. De aceea spun că vînătoarea a devenit, pentru mine, calea primordială prin care ajung să cunosc viaţa şi condiţia umană.

Mă interesează afirmaţia dvs. cum că în societatea contemporană trăim într-o perfectă şi totală negare a morţii. Este acesta motivul pentru care scrieţi atît despre moarte, ca un fel de compensaţie? Care credeţi că este lecţia morţii pe care oamenii o ignoră şi n-ar trebui?

Da, trăim într-o societate care refuză moartea şi care, făcînd asta, refuză şi viaţa. Dacă ai un profund simţ al sfîrşitului, vei da propriei vieţi ţeluri mai bune şi vei avea idealuri mai înalte. Dacă nu, viaţa devine un lucru blînd şi vei trăi cu senzaţia că va dura veşnic. Moartea este negată în nenumărate feluri de societăţile contemporane: transplanturi de păr, botox, liposucţie, chirurgie plastică, machiaj, produse dietetice etc. Chiar şi condamnarea vînătorii, de exemplu, e tot o formă de a nega moartea. În literatura pe care o scriu, mă simt dator să aduc înapoi, să reafirm importanţa morţii. Sensul ei profund. Făcînd asta, nu pot decît să sper că recapăt importanţa vieţii.

Scrieţi mult nu doar despre moarte, dar şi despre boli incurabile. Este literatura un mod de a vă îmblînzi temerile personale?

Nu, literatura nu e o formă de a-mi îmblînzi fricile. Literatura este o formă de expresie a perspectivei personale asupra vieţii, determinate de experienţele mele personale. Trebuie, totuşi, să spun că nu sînt o persoană întunecată, sînt o fire optimistă. Multe din aceste teme, de altfel, nu ştiu de unde vin.

„Mă inspiră viaţa însăşi”

L-aţi menţionat pe Faulkner drept una dintre cele mai mari influenţe ale dvs. în scrierea poveştilor cu mai multe perspective. Vă mai amintiţi cînd l-aţi citit pentru prima dată?

Da, îmi amintesc perfect, aveam nouăsprezece ani cînd un profesor ne-a pus să citim Palmierii sălbatici. N-am făcut-o. Am citit rezumatul de pe coperta cărţii şi la examen am scris lungi paragrafe despre despre ceea ce înseamnă libertatea şi pericolele în dragoste. Profesorul mi-a dat nota zece. Mai mult, m-a şi lăudat. Dar ştiam că trişasem inventînd totul. Aşa că m-am dus la bibliotecă şi am împrumutat Sunetul şi furia. Am urît cu toată fiinţa mea acel roman. Dar ceva straniu s-a întîmplat: poveştile au început să se aprindă în capul meu. Am visat noi poveşti. Eram hipnotizat. Aşa am devenit un mare fan al lui Faulkner şi am început să-i citesc toate cărţile. Şi fiecare din ele mi-a arătat o cale nouă de abordare narativă. Noi posibilităţi de a spune poveşti. Cărţile lui Faulkner m-au învăţat patru lucruri foarte importante: să-mi asum riscuri, să scriu numai despre ceea ce ştiu, fiecare poveste are o formă aparte prin care poate fi spusă şi chiar şi temele întunecate pot fi subiectul celei mai strălucite literaturi.

Cînd am recenzat volumul de povestiri Retorno 201, am scris că povestirile dvs. sînt construite ca nişte thrillere tragic-erotice. Asta trebuie să fie tot o lecţie faulkneriană...

Sigur că e o lecţie faulkneriană. Dar este, în egală măsură, şi o lecţie de viaţă, de vreme ce fiecare dintre povestirile mele are de-a face cu ceea ce eu însumi am trăit, la un moment dat, într-un mod foarte intens. Am scris majoritatea povestirilor din Retorno 201 pe cînd aveam 24-26 de ani şi am vrut să vorbesc în acele poveşti despre ceea ce văzusem în urmă cu cîţiva ani.

Obişnuiţi să vă duceţi personajele pe marginea abisului exact ca în tragediile greceşti şi, poate, ca în piesele shakesperiene, dar, în acelaşi timp, recunosc în cărţile dvs. şi tradiţia literaturii latino-americane...

E interesant că menţionezi tragedia greacă şi pe Shakespeare, pentru că acestea, împreună cu marii dramaturgi spanioli ai Vîrstei de Aur, au fost chiar primele mele influenţe. Cînd am intrat eu la gimnaziu, teatrul era o materie obligatorie. Şi nu trebuia să-i citim doar pe Shakespeare şi pe clasicii greci, dar trebuia să şi scriem piese de teatru, să regizăm şi să şi jucăm în spectacole. Aceasta a fost cea mai importantă perioadă de formare din cariera mea literară şi cinematografică. Din acele piese de teatru am învăţat că oamenii aflaţi pe marginea abisului sînt posibile personaje. În viaţă, încă de cînd eram mic, am fost atras de persoanele aflate în posturi extreme. M-au sedus şi, dintr-un motiv sau altul, întotdeauna am preferat latura întunecată a lucrurilor.

Găsesc o serie de conexiuni între cărţile dvs. şi cele scrise de Ernesto Sábato sau de Julio Cortázar, iar romanul Un dulce miros de moarte trădează o mare influenţă din partea Cronicii unei morţi anunţate a lui Gabriel García Márquez. Aceeaşi frumuseţe a morbidului, deşi în realismul naturalist al literaturii dvs. nu e nimic magic...

Cu siguranţă nu e realism magic în scrierile mele, dar García Márquez este, fără îndoială, o influenţă importantă în literatura mea. Sábato şi Cortázar, nu prea. Scriitorii care m-au influenţat cu adevărat sînt Faulkner, Shakespeare, clasicii greci, Juan Rulfo, Hemingway, Martín Luis Guzmán, Pío Baroja, Vargas Llosa, scriitorii mexicani ai Revoluţiei, Stendhal şi Borges.

„Nu există alt loc pentru viaţă”

Aţi crescut într-o familie agnostică şi aţi declarat că sînteţi ateu. Nu credeţi că acesta ar putea fi, la fel de bine, unul dintre motivele pentru care în povestirile dvs. abordaţi realitatea într-un fel atît de aspru? Nu găsiţi că senzaţia de cruzime vine şi din această „solitudine” a personajelor – nu există nici un Dumnezeu care să-i sprijine – în confruntarea lor cu viaţa şi cu moartea?

Cred că scrierile mele sînt profund optimiste. Personajele care vin din locuri întunecate pot avea, de asemenea, speranţă şi drept la iertare. Opera mea este profund ateistă din cauză că personajele înţeleg că în această viaţă trebuie ele să schimbe lucrurile, să iubească, să ceară iertarea, să-şi asume consecinţele propriilor acte, în această viaţă trebuie să înfrunte moartea... Nu există alt loc pentru viaţă, doar acesta, aici. Cred că senzaţia de cruzime a literaturii mele vine, aşadar, din alte locuri, nu din lipsa lui Dumnezeu. (Ca o paranteză, eu continui să cred că în numele lui Dumnezeu oamenii au comis cele mai mari cruzimi şi atrocităţi.)

Dacă nu credeţi şi într-o altă lume, de unde vin povestirile dvs. fantastice?

Din chiar lumea aceasta. Există destul fantastic în jur pentru a-ţi inspira poveşti fantastice.

Spuneaţi într-un interviu că majoritatea povestirilor pe care le-aţi scris s-au format în mintea dvs. de-a lungul mai multor ani. Asta înseamnă că trecutul vă inspiră mai mult decît prezentul?

Majoritatea povestirilor mele s-au aflat în capul meu decenii. Multe dintre ele s-au aprins, cum spuneam mai devreme, datorită unor experienţe personale. Nu semăn cu acei scriitori care îşi caută şi-şi găsesc inspiraţia în cărţi sau de filme sau în lucruri pe care le citesc prin ziare. Pe mine mă inspiră viaţa însăşi. Acesta este şi motivul pentru care nu adaptez textele altora în scenarii de film.

Care este, de fapt, relaţia sau raportul dintre memorie şi imaginaţie în cărţile dvs.?

Sigur că imaginaţia este o componentă uriaşă în scrisul meu, nu scriu autobiografii. Imaginaţia îmi permite să rejoc ceea ce am trăit sau am simţit eu într-o altă circumstanţă.

„Scriu şi rescriu şi rescriu”

Aţi afirmat că Amores Perros este o combinaţie a două romane ratate. Vă e mai uşor să scrieţi un scenariu decît un roman?

Da, în Amores Perros am combinat două romane nereuşite. Am tot lucrat la ele, dar nu progresau deloc. Pur şi simplu se blocaseră. Dintr-odată am realizat că în film pot fi narate mult mai bine. Aşa am decis să creez o structură care să-mi permită să spun ambele poveşti, plus încă una mediană, într-o formă dialectică: contrariile creînd o sinteză care devine ea însăşi opusul unui alt opus ce va crea la rîndu-i o altă sinteză. Întotdeauna mi-am dorit să împrumut în cinema o structură sofisticată precum aceea din Sunetul şi furia, aşa că structura acestui roman faulknerian se află cu adevărat în spatele filmului Amores Perros, şi nu Pulp Fiction, aşa cum s-a tot scris.

În ierarhia personală a genurilor, unde aţi plasa povestirea?

În ierarhia mea personală toate genurile ocupă aceeaşi poziţie. Nici un gen nu este mai bun decît altul.

Abordaţi cinema-ul din perspectivă literară sau scrieţi literatură urmărind efecte cinematografice?

Abordez cinema-ul dinspre literatură. Literatură a exercitat o influenţă majoră asupra scenariilor de film pe care le-am scris. Cinema-ul nu are nici o influenţă în cărţile scrise de mine.

Un roman se scrie în solitudine, în timp ce filmul este muncă de echipă. Cum împăcaţi scriitorul din dvs. cu regizorul de film care tocmai aţi devenit? Găsiţi mai dificilă regia decît scrisul?

Îmi place enorm să regizez. Scrisul este pentru mine mult mai greu. Atunci cînd scrii creezi o lume fără ajutorul nimănui. Chiar dacă ai ajutorul prietenilor, în cele din urmă tot o muncă singuratică este. Regia înseamnă interpretarea lumii create de scriitor şi atunci eşti înconjurat de o mulţime de oameni care realmente te pot ajuta în ceea ce faci.

Ce părere aveţi despre filmele care (vă) ecranizeză romane(le)? Credeţi că este posibilă cu adevărat această transpunere în imagini a unei opere alcătuite exclusiv din cuvinte?

Mda, s-au făcut două filme după cărţile mele şi nu sînt bune de nimic. Cred că romanele mele sînt dificil de adaptat pentru că întîmplările au loc mai mult în mintea personajelor.

Scrieţi uşor? Vă întreb asta pentru că, citind cărţile dvs., am fost surprins de felul foarte fluent în care decurge povestirea, asta în ciuda structurii narative complicate...

Scriu ani de zile la un roman sau la un scenariu. Nu pot scrie uşor, dar încerc să fiu un perfecţionist. Mi-l amintesc pe Michel Platini explicînd o pasă de şaizeci de metri: pentru a o face să pară simplă în ochii spectatorilor, trebuie să o exersezi toată viaţa. Aşa că scriu şi rescriu şi rescriu încercînd să ating acea perfecţiune (chiar dacă nu o ating).

Aţi spus undeva că aveţi impresia că scriitorii au la dispoziţie doar un litru de cerneală care, mai devreme sau mai tîrziu, se va termina. Ce alte temeri sau îndoieli mai aveţi ca scriitor?

La fel ca mulţi alţii, mi-e teamă că într-o zi cineva va descoperi că sînt un impostor şi că voi fi demascat.
    
interviu realizat de Marius CHIVU şi apărut în revista Dilemateca nr. 53 / 2010.

Guillermo Arriaga (n. 1958, Ciudad de Mexico) este scriitor, scenarist, regizor şi producător. Este licenţiat în Comunicare şi are un masterat în Psihologie, la Universitatea Ibero-Americană, unde a predat cursuri de media înainte de a se alătura Institutului Tehnologic din Monterrey. Guillermo Arriaga este scenaristul filmului nominalizat la Oscar Amores Perros (regia Alejandro González Iñárritu, 2000), a fost nominalizat la premiile BAFTA pentru cel mai bun scenariu cu 21 Grams (regia Alejandro González Iñárritu, 2003) şi a primit premiul pentru el mai bun scenariu la Festivalul de film de la Cannes (2005) pentru The Three Burials of Melquiades Estrada (regia Tommy Lee Jones, 2005), film în care a jucat şi un rol secundar. Filmul Un dulce olor a muerte (regia Gabriel Retes, 1999) este o adaptare după romanul său omonim. În 2007, la Festivalul de film Sundance a avut loc premiera filmului El Búfalo de la Noche (regia Jorge Hernandez Aldana) o altă adaptare după un roman omonim. Ultimul său lungmetraj (pentru care semnează regia şi scenariul), The Burning Plain (2008), le are în distribuţie pe Charlize Theron şi Kim Bassinger. Cărţile sale au fost traduse în peste zece limbi, inclusiv limba română. Editura Vellant i-a publicat romanele Un dulce miros de moarte (traducere de Olivia Petrescu, 2008) şi Escadron Ghilotina (traducere de Liliana Pleşa Iacob, 2008) şi volumul de povestiri Retorno 201 (traducere de Liliana Pleşa Iacob, 2010).

Foto: Richard Foreman; copyright 2929 Productions.