Întîlnirea. Dhafer Youssef.

Ce mă frapează la prima vedere e că Dhafer Youssef are un zîmbet de tipul uite-ce-poate-face-această- pastă-de-dinţi, pe care nu se sfieşte să îl afişeze în holul Hotelului Epoque, printre cei cîțiva angajaţi prezenți şi jurnaliștii de la TVR, abia sosiți și ei. Apoi privirea îmi cade pe pantofi. De un verde de mare agitată, purtaţi fără şosete. Pantalonii, în pătrăţele bicolore de tablă de şah, au turul lăsat; cămaşa neagră are atîrnată de ea, neglijent, o eşarfă cu model oriental. Ne salută în franceză şi îşi ridică pe cap ochelarii de soare model Ray Ban. La cei 44 de ani arată impecabil – nici un rid nu îi brăzdează chipul. Muzica face minuni, gîndesc fugitiv.

Eu şi Smaranda sîntem la rîndul nostru două zîmbete, uităm pe moment să fim cele două jurnaliste serioase acreditate, care au venit să îi ia un interviu unuia dintre muzicienii invitaţi la Festivalul George Enescu bla bla bla. Pare că ne întîlnim cu un prieten vechi și asta ne bucură peste măsură. Îi mărturisim din prima că ne place mult și că abia așteptăm concertul de vineri. Ne mulțumește și rîde. Cu dantura aia mai mult decît perfectă.
Peste tînguielile lui Dhafer Youssef am dat din întîmplare, dar m-am amorezat fără scăpare. Născut în Tunisia, a început să asculte jazz clandestin cînd încă era la școală. S-a mutat la Paris la începutul anilor ’90, devenind celebru pentru colaborărle sale cu muzicieni care abordează stiluri muzicale diferite, introducînd oud-ul în jazz-ul norvegian, de exemplu. Cineva a spus că vocea sa, care trece foarte ușor de la tristețe sfîșietoare la fericire supremă, poate opri războaie. Asta vom afla vineri, pe pielea noastră.

Prezenţa lui Dhafer Youssef la Bucureşti a fost motiv de bucurie, iar vestea că e disponibil jumătate de oră pentru un interviu mi-a agitat ziua. Am ajuns la interviu pe ultima sută de metri, cu slalomuri de bicicletă într-un oraș agitat, în plin festival Enescu. Și el cobora atît de calm scările în holul hotelului...

Încercăm să găsim un loc luminos în barul cochet și gol, pentru că Dhafer vrea la lumină, să ne vedem mai bine. La ce scos din cutie pare, cred şi eu. Ne acordă 15 minute, nu jumătate de oră cum visam, pentru că vrea să ajungă la un concert din festival. Începem în forţă, doar vrem să aflăm toate răspunsurile pentru care am venit, dar ritmul discuției e încetinit ca de un soare saharian. Dhafer Youssef e cald și pus pe glume. Rîde cu noi – de altfel, cine ar asculta înregistrarea interviului ar putea crede că e o întîlnire între cunoștințe vechi – unele curioase, altele dornice de explicații, dar totul e de o căldură incredibilă. Pentru că totul pare déjà vu, îndrăznim să cerem autografe și să facem o fotografie cu el. Nu ne refuză.

Printre răspunsuri încerc să îl încapsulez în memorie – gesticulează puțin, iar engleza are un vag accent franțuzesc. Pe degetul mic al mîinii stîngi și pe inelarul mîinii drepte poartă cîte un inel de os. La mîna stîngă are niște mărgele din lemn, date de trei ori peste încheietură, înșirate pe o ață roșie. Primul gînd a fost că sînt mătănii, dar citisem într-un interviu că nu e credincios în sensul acela. It’s all about the music, de fapt. Felul în care „zboară” cînd cîntă, cum i se face pielea de găină atunci cînd ascultă alte voci, cunoscute sau ale oamenilor obișnuiți, cum moare cu fiecare concert pe scenă și de ce înregistrările din studio nu se vor ridica niciodată la nivelul concertelor live. Cum, deși puternică, muzica nu poate schimba lumea, dar ieșitul în stradă, da – a militat împreună cu mii de alți tunisieni pentru o țară liberă pe străsile Tunisului; dar mai ales, cum muzica îi conferă libertatea unei păsări.

În seara asta, la Sala Radio, Dhafer Youssef va fi acompaniat de 18 muzicieni, în cadrul unui concert realizat special pentru Festivalul George Enescu. Un soi de premieră mondială, după cum el însuși declară.

Interviul care stă la baza întîlnirii poate fi citit pe gingergroup.ro.

Cătălina Miciu scrie despre întîlniri care te fac să plutești și spectacole care îți taie respirația pe gingergroup.ro