Internetul, cel mai bun prieten (imaginar) al omului

Dominik este o beizadea cu ștaif. Tată „la minister”, mamă - creatoare de modă (sau pe-acolo). Mașină la scară, operă, lecții de judo, lecții de teatru... tot tacîmul. Dar Dominik are, ca orice adolescent, probleme de identitate personală, de identitate sexuală, probleme de trecere la maturitate (pe care o refuză, ca noi toți, care am trecut pe-acolo chiar fără să ne tăiem venele). Părinții lui trebuie să se lupte cu criza mondială, nu au timp de el, deși au grjă „să nu îi lipsească nimic”. În mod cu totul neașteptat (veți fi surprinși!) Dominik își găsește refugiul pe Internet, într-o comunitate de adolescenți bizari și morbizi, care au creat Camera sinucigașilor. Unde cei care ajung la capătul puterilor se sinucid. Ceea ce, în plină depresie, face și Dominik.

Ușor tezist și cam transparent pentru gustul meu în expunerea „moralei”, filmul face însă dreptate realității virtuale. Ea este mult mai frumoasă decît orice altceva din mediul înconjurător. E elegantă. E strălucitoare. E modelabilă. Te atinge acolo unde lumea „reală” îți rămâne strîmtă și crapă pe la cusături.

Este tulburător să vezi cu cîtă înverșunare apostolii educației „sănătoase” se aruncă asupra pericolelor Internetului. Am participat mai mulți ani la rînd la evaluarea unor proiecte școlare și m-am înspăimîntat de multitudinea celor care îi pregăteau pe copii să se apere de „pericolele Internetului”. Nu vorbim de gîndire critică, de scară de valori, de evaluarea credibilității. Nu. Pericole. Nu vorbim de responsabilitate față de propriile acțiuni și vorbe, de gestionarea prezenței online, de stabilirea propriilor granițe între privat și public. Nu. Pericole, cum spuneam. Cît despre creativitate, imaginație, independență în comunicare și în cunoașterea lumii – astea da, pericole!

„Tehno-entuziastă” (cred ca e o vorbă de ocară) mi-a zis cîndva un coleg într-ale libertății presei. Eu ca eu, dar să îi vedeți pe ăștia mici. Plutesc pe Internet ca peștele-n apă, îl populează, îl „locuiesc”, se împămîntenesc acolo. Și dacă ne luăm răgazul să clipim, își vor construi acolo o Atlantidă a lor, în care noi ne vom simți pierduți și în care vor absorbi (doar) ce știu și ce pot din „lumea reală” (a se citi „a noastră”, pe care noi am pregătit-o pentru ei). Și daca nu sîntem parte din joc – cu valorile, cu ideile noastre, cu bruma de înțelepciune și cu cîtă bucurie de a trăi vom fi fost în stare să adunăm, ne vor taxa cu un mare „unfriend”. Sau „dislike”. Sau „ignore”.
    Eu zic să nu ne speriem de „realitatea virtuală” (așa oximoronică precum pare), pentru că ea ridică imaginația la locul meritat: acela de dimensiune concretă a vieții noastre. De ce ar fi mai prejos rodul minții noastre decît rodul mîinilor noastre?
Și ca să termin în cheia filmului care ne-a servit ca pretext,  eu cred că iubirea ar trebui să fie singura noastră realitate, cea care ne dă pe față natura îngerească dintru începuturi. Restul e tehnologie - și nu o să ne împiedicăm în asta.

Ioana Avădani este director al Centrului pentru Jurnalism Independent

Filmul “Camera sinucigașilor” al regizorului Jan Komasa va fi prezentat în cadrul Festivalului Filmului European, joi 10 mai, ora 20:00, la Cinema Studio. Mai multe detalii pe www.ffe.ro. Cea de-a XVI-a ediție a Festivalului se desfășoară în București (3 - 13 mai), Brașov (10 - 13 mai), Timișoara (17 - 20 mai), Tîrgu-Mureș (17 - 20 mai) și Iași (24 - 27 mai)