Insulele insulei
Cînd am auzit prima dată unde mergem, mi-am dat seama că nu mă gîndisem niciodată la insulițele anexe ale Marii Britanii, ea însăși fiind o insulă. Ca să ajungi în The Hebrides trebuie să iei mai intîi bacul vreo două ore de pe „continent” pe „insulă” (Marea Britanie), pe urmă un alt bac, deși nu obligatoriu căci există și un pod, de pe coasta de vest a Scoției pînă pe insula Skye și încă unul, tot vreo două ore, de pe insula Skye pe una dintre insulele locuite ale arhipelagului hebridian, vreo 50 la număr; una dintre posibilități este North Uist. Sau mai poți să zbori. North Uist e a treia din seria de șase Outer Hebrides mai măricele, și se continua spre sud cu Benbecula și South Uist. Le-am văzut doar pe acestea trei din motive logistice: se poate trece de pe una pe alta ușor, pe niște poduri.
Fiind insule, au multe plaje, cu nisip alb și fin și apă turcoaz, astfel că gîndul te poate duce ușor la Caraibe sau alte locuri exotice. Doar că vara sînt cam 15 grade și o briză cam ascuțită, motiv pentru care plajele sînt absolut pustii. Pustii omenește, fiindcă din loc în loc stăteau pașnice la soare pîlcuri de foci. Deși nu mai știam ce să pun pe mine, m-am bucurat în sinea mea, altfel probabil că în luna concediilor de pretutindeni n-aș fi avut unde să-mi pun prosopul, darămite să văd, de la o distanță gestionabilă miopic, cum își fac siesta focile. Alte locuitoare vestite ale insulițelor sînt vidrele, dar mă tem că n-am văzut nici un exemplar. Pe plajă ne-am intersectat doar cu cîțiva oameni, pe care i-am revăzut iar și iar pe unde ne-am mai dus. Insulele fiind mici și locurile de pelerinaj turistico-cultural puține, te întîlnești cu aceiași oameni, astfel că lucrurile devin rapid familiare.
În interiorul insulelor sînt multe pajiști cu multe oi pictate pe alocuri cu albastru, care circulă nestingherite printre carcasele din piatră ale unor foste case. Pereții din piatră, ascuțiți și paraleli, dau insulelor un aer foarte ciudat de abandon. Cele cîteva case vechi încă funcționale servesc drept ateliere artistice. Una funcționa ca youth hostel. Casele locuite și pensiunile turistice sînt însă foarte moderne și bine echipate, la fel cu cele cîteva hoteluri și pub-uri care oferă servicii impecabile. Habar nu am cum reușesc pentru că izolarea nu se simte doar în peisaj și șoseaua cu o singură bandă și ale ei tipice refugii pentru mașina care vine din sens opus. Populația insulelor este în ușoară stagnare după decenii de descreștere dramatică. Limba vorbită și învățată la școală este Innse Gall, un dialect de gaelică scoțiană, iar engleza se învață după vîrsta de șapte ani, ca limbă străină. Din fericire anunțurile de toate felurile sînt bilingve, altfel ar fi cam complicat. De exemplu: dacă ați vedea pe ușa de la toaletă scris „Mnathan”, pe pămînt britanic, la ce v-ar duce gîndul ? Ei bine, greșit, este pentru doamne.
Somonul afumat hebridean are o reputație foarte bună, fiind secționat manual de niște doamne foarte simpatice, la vederea turistului. Se pare că la curtea regală, somonul afumat de pe toastul tradițional din dimineața de Crăciun vine direct din Hebrides. Deși izolate, semne de locuire pe insulițe sînt din mileniul III î.e.n, de exemplu pietrele funerare ale unui faimos războinic (la Barpa Langass). Şi dacă Leeds-ul nu a fost și nu este în Suedia, The Hebrides au fost, cam pe la secolul al VIII-lea e.n., norvegiene.
Şi pentru că vorbim de nord, vara e probabil cea mai potrivită pentru o vizită a insulelor, datorită temperaturilor, dar mai ales a zilelor foarte lungi. În plus, în iulie va avea loc cea de-a șaptesprezecea ediție a festivalului local HebCelt (11-14 iulie). Faimoasa trupă scoțiană The Proclaimers este cap de afiș. Pentru cei care vor liniște, e din plin în restul anului.
Raluca Nagy este antropolog, doctor în ştiinţe sociale al Universităţii Libere din Bruxelles şi al SNSPA Bucureşti.