Insectarul lui Hannah Arendt

Observ cu satisfacţie folosirea tot mai repetată a termenului de „iliberalism” în publicistica de la noi, inclusiv în articole din Dilema veche semnate de colegii de redacţie lărgită Ovidiu Nahoi şi Teodor Tiţă. Nu salut, fireşte, realităţile care conduc la folosirea acestei terminologii; ce vreau să spun este că utilizarea termenului de „iliberalism” marchează un început de emancipare conceptuală faţă de mai vechile şi falsele distincţii între regimurile politice din Europa şi din lume.

Alain Besançon scria că unul dintre cele mai mari succese ale propagandei comuniste, dacă nu cumva cel mai mare, este împărţirea lumii în ţări sau regimuri comuniste şi capitaliste. Tipologia a prins aşa de bine încît în estul Europei şi astăzi, la peste 25 de ani de la căderea comunismului, multă lume vorbeşte de faptul că trăim în capitalism. Mai mult, unii îi ataşează termenului şi epitetul „sălbatic”, sugerînd că în lipsa cenzurii şi contraponderii comunismului, capitalismul a luat-o pe arătură. Cu toţii tind să uite însă că de fapt împărţirea lumii între blocul comunist şi cel capitalist dincolo de realitatea sa politică, socială şi militară temporară era doar propagandă a utopiei comuniste. Doar în imaginarul comunist exista o lume comunistă, cu toate atributele ei ideale marxisto-leninisto-staliniste; în lumea reală nu există o astfel de societate. Geneza vulgatei comuniste a împărţirii lumii, scrie Besançon, a început cu Lenin, care, în mod previzibil, după preluarea puterii, a împărţit lumea între regimul comunist şi cel burghez. O vreme, şi Stalin a menţinut împărţirea bipolară, dar cel de-al Doilea Război Mondial i-a sugerat introducerea celei de-a treia categorii, reprezentată de regimurile fasciste şi naziste. Lumea după Stalin era ordonată acum, oarecum de la stînga la dreapta, între regimul comunist aflat pe calea cea bună, cel capitalist care urma a fi convertit şi anomalia fascistă pentru combaterea căreia chiar şi alierea cu reprezentanţii duşmanului de clasă era permisă. De aceea, atunci cînd, în decembrie 1989, Ceauşescu îi acuza pe „fascişti” de cele mai mari rele menite să destabilizeze ţara, el nu făcea altceva decît să apeleze la grila de interpretare a lumii dată de mentorii săi şi să îşi aroge opoziţia la cel mai malefic duşman posibil.

Rectificarea, precizează Besançon, a venit la puţin timp după război, în 1951, cînd Hannah Arendt a publicat Originile totalitarismului. „Insectarul regimurilor” cuprindea, e drept, acelaşi număr de specii, dar fascismul şi comunismul erau de fapt parte a aceluiaşi trunchi. Adversitatea militară din timpul Războiului nu a mai putut ascunde afinitatea doctrinară de tip totalitar a celor două ideologii. Celelalte tipuri de regim identificate de Arendt sînt cele liberale şi cele autoritare. În cele liberale, cumulul de drepturi şi libertăţi atinge un anume prag, în cele autoritare, nu. Împărţirea lui Arendt depăşeşte polarizările curente între stînga şi dreapta, pentru că în definitiv despre orientări politice se poate vorbi doar într-un regim care să le permită, ci nu într-unul totalitar.

În aceste condiţii, simpla folosire a termenilor liberal – iliberal aduce o notă de prospeţime conceptuală în locul mult uzatei paradigme comuniste a regimurilor. Recunoaşterea axei liberale drept definitorie pentru identificarea regimurilor în locul polarităţii capitalism – comunism este un neîndoielnic pas înainte în depăşirea anumitor limitări conceptuale postcomuniste. Este clar că de aici apar şi primele întrebări: iliberalismul eşuează automat în totalitarism? Cît de iliberale sînt de fapt regimurile din Rusia, Turcia, Ungaria sau Polonia, ţări date ca exemplu în acest sens de colegii menţionaţi la începutul articolului? Care este situaţia din România din această perspectivă? Termenul de iliberalism a fost (re)lansat în 2014 de către Viktor Orbán, dar în ce măsură a fost el folosit de premierul ungar în sensul consacrat de Hannah Arendt? Dar despre răspunsurile la ele – poate cu alte prilejuri.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.

Foto/AP: Hannah Arendt în 1969.