Inglorious Bastards - interviu cu Manuel PELMUŞ

13 martie 2012   Dileme on-line

Coregraful Manuel Pelmuş va primi „Berlin Art Prize” acordat de Academia de Arte berlineză şi de către oraşul Berlin. Juriul şi-a motivat alegerea astfel: „Proiectele în care este implicat Manuel Pelmuş sînt modalităţi surprinzătoare şi sofisticate de a se adresa publicului. Ele reprezintă reacţii rebele faţă de spectacolele călduţe şi lipsite de atitudine care servesc pieţei internaţionale de artă şi sînt manevre de subminare într-o cultură dominată de conservatorism. Sînt independente, incomode şi inteligente.” Premiile vor fi decernate în data de 18 martie la sediul Academiei de Arte din Berlin (Pariser Platz), în prezenţa primarului Berlinului.

Manuel Pelmuş este unul dintre cele mai reprezentative nume româneşti pe scena internaţională a dansului contemporan. Producţiile sale au fost prezentate în teatre şi festivaluri de renume precum Tanz Im August din Berlin, TanzQuartier din Viena, deSingel din Anvers şi Judson Church din New York. Spectacolul său „preview” a fost desemnat cea mai importantă producţie a stagiunii 2007-2008 de către criticul Helmut Ploebst, în revista de specialitate Ballettanz International. În anul 2000, Manuel Pelmuş a înfiinţat împreună cu Brynjar Bandlien compania Bandlien/Pelmuş, iar în 2011 a fondat la Bucureşti, împreună cu coregrafii Farid Fairuz şi Brynjar Bandlien, Căminul Cultural.

Premiul primit de Manuel Pelmuş la Berlin apare într-o perioadă dificilă pentru dansul contemporan românesc, după ce Centrul Naţional al Dansului a rămas fără sediu şi, implicit, fără spaţiu de reprezentare a spectacolelor. În urmă cu un an, CNDB a fost evacuat din sediul său din Teatrul Naţional Bucureşti care se află în proces de renovare, fără posibilitate de reîntoarcere după terminarea lucrărilor. Practic, i s-a luat sediul fără a i se oferi altul. CNDB a funcţionat ca o placă turnantă pentru performeri. A concentrat energiile şi a creat o comunitate de creatori şi consumatori de artă contemporană. Tragerea lui pe linie (aproape) moartă prin reducerea la statutul de organizator de licitaţii de proiecte a risipit comunitatea dansului.

Manuel Pelmuş, în această lună vei primi „Berlin Art Prize”. Ce reprezintă acest premiu?

Aş fi tentat să răspund sec: e (doar) un premiu. Dar aş părea, probabil, ipocrit. Hehe. Eu un premiu care sună foarte bine, un premiu cu ceva tradiţie, acordat de Academia de Arte din Berlin. E pentru „merite artistice" şi nu pentru că sînt „artist tînar" sau „artist bătrîn" sau din alte considerente geopolitice. Şi, la nivel personal, îl primesc într-un oraş în care mă simt foarte bine şi care este destul de important pentru artele spectacolului în general.

E un premiu al primăriei Berlin. Cum ai ajuns să fii remarcat de primarul capitalei germane? Şi cum ai ajuns să fi remarcat pe o scena culturală densă si avangardistă ca cea berlineză?

De fapt, este un premiu acordat în fiecare an de către Academia de Arte din Berlin, în numele oraşului Berlin. Astfel că primarul va participa la ceremonia de decernare a premiilor. Nu ştiu dacă sînt remarcat, dar am avut constant proiecte, spectacole sau rezidenţe la Berlin. Am fost chiar bursier DAAD acum ceva vreme şi cunosc destul de bine scena de dans berlineză. Mi-am prezentat cam toate spectacolele la Berlin aşa că a existat posibilitatea de a fi „urmărit".

Cum se face că performance-urile tale au fost remarcate la Berlin, dar trec aproape neobservate la Bucureşti? Sigur, intrăm cu întrebarea asta în discuţia spinoasă a stării artei contemporane în România.

Păi starea de provizorat şi precaritate în care este menţinut şi supravieţuieşte dansul contemporan în România are efecte şi asupra statutului pe care îl poate avea ceea ce fac eu. Dar nu aş vrea să generalizez şi nici să-i nedreptăţesc pe cei care au tot scris despre spectacolele mele în toţi aceşti ani. Eu şi colegii mei am fost susţinuţi de critica de specialitate, însă pentru a ieşi din "ghettoul" cultural trebuie să te mai ajute puţin şi contextul. Sau poate că am făcut noi, de fapt, ceva greşit şi rău. Nu doresc să mă victimizez. Ştefan Tiron spune că noi, artiştii, sigur am făcut ceva rau şi tot primim pedepse meritate pentru asta. Încep să înţeleg ce vrea să spună. Am fost numiţi în multe feluri, de la distrugători ai dansului pînă la terorişti culturali. Nu avem niciun fel de glorie locală şi poate că e mai bine aşa.

De ce aveţi nevoie de recunoaşterea locală? La ce serveşte ea? Ştii expresia  „nimeni nu e profet în ţara lui”...

Nu este nevoie în sensul de faimă. Ar însemna că o activitate de peste cinci ani în singurul spaţiu dedicat dansului contemporan să nu poată fi evacuată aşa de uşor fără o soluţie decentă. Asta înseamnă că nu dă nimeni doi bani pe tine. Şi este umilitor. Eu aşa m-am simţit.

Dacă tot am ajuns la relaţia performance – administraţie publică, în ce situaţie se află CNDB acum, la un an după ce a a fost evacuat?

Din cîte ştiu eu, situaţia este neschimbată. Poate că tot la capitolul pedepse intră şi asta. Am făcut lucruri rele în ultimii cinci ani şi uite unde am ajuns. Asta par să sugereze autorităţile, ba chiar şi unii colegi. Interesant este că juriul de la Berlin a scris în laudatio că eu fac parte din scena româneasca de dans, care ar fi „avangarda Estului". Se pare că şi asta este considerat rău aici. Cred, sincer, că generaţia din care fac parte a făcut o grămadă de lucruri curajoase. Şi-a asumat multe riscuri şi s-a încăpăţînat să nu facă compromisuri artistice, în ciuda dificultăţilor. Şi cred că şi-a cîştigat foarte mult respect la nivel internaţional. Şi cu toate astea a fost evacuată şi nemulţumeşte la nivel local. Dar nu e loc nici de văicăreli, nici de romantisme şi nici de nostalgii. Aici sîntem. Putem încerca să înţelegem de ce. Sau nu.

La ce te referi cînd spui „compromisuri artistice”?

La faptul că atunci cînd, practic, nu exista nicio resursă şi tentaţia de a intra în „sistem” şi a-i reproduce logica conservatoare, inclusiv artistic, era foarte mare, majoritatea colegilor si colegelor mele a optat pentru independenţă. Au ales să reziste, în loc să fie asimilaţi. Au ales să testeze limitele şi să practice o artă critică şi ireverenţioasă prin care puneau în discuţie o serie întreagă de norme şi limitări.

Şi-au asumat o stare de precaritate, dar cred că au cîştigat artistic în acel moment. Acum îmi este greu să mai evaluez situaţia. Cu siguranţă, însă, s-au spulberat unele iluzii.

Mă întorc la premiul berlinez. Cum receptează publicul german performance-urile tale şi cum se reacţionează la Bucureşti (dacă se reacţionează)?

Nu există un public standard. Contează mai mult contextul în care prezint spectacolele. La CNDB, de exemplu, cred că era un public deschis şi răbdător. Nu cred deloc în discursul care spune că publicul nu este pregatit etc. Publicul se formează în timp. Cred că publicul e de toate felurile şi caută şi alt tip de discurs, în afara celui clasic. E arogant să spui că ştii ce nu-i va plăcea publicului „tău". Trebuie să aibă, totuşi, locuri în care să poată găsi constant acest discurs artistic diferit, pentru a se putea apropia şi obişnui şi cu alt tip de abordări artistice.

Unde crezi că este, de fapt, hiba cu arta contemporană în România? Lipsă de cultură, conservatorism pe de o parte şi hiperconceptualizare de cealaltă parte?

Poate ar trebui să vorbim, în primul rînd, de subfinanţare. După ce aloci ceva resurse şi către arta contemporană şi, mai ales, îi acorzi timp şi spaţiu suficient, poţi înţelege mai bine ce şi cum lipseşte. Cît timp este hăituită şi acuzată de toate relele din lume, cu greu poţi spune că i-ai acordat o şansă. Iar dacă compari mereu doar numărul de bilete vîndute, fără să înţelegi că nu toţi se ocupă cu acelaşi lucru şi că a face cercetare artistică nu e tot aia cu a juca clasicii, ai o problemă. Dar intrăm în politici culturale şi nu este cel mai interesant subiect. Sigur că este vorba şi de foarte mult conservatorism, dar nu vom schimba asta doar pentru că ne indignam, ci dacă protejam şi înmulţim locurile precum CNDB. În loc să le evacuăm.

Dansul contemporan a dus o luptă de gherilă cu autorităţile pentru a obţine atenţie din partea acestora. „Atenţia” înseamnă aici buget, spaţii, licitaţii de proiecte etc. CNDB – forma de „atenţie” obţinută, instituţia fiind creată ca  rezultat direct al acestei lupte – s-a poziţionat constant anti-sistem. Asta se întîmplă într-un peisaj artistic nepolitizat (mă refer la artele spectacolului, nu la film), în sensul că spectacolele se menţin în zona „artei pentru artă”. A contat în vreun fel (pozitiv, negativ) faptul că v-aţi „permis” să aveţi atitudine politică?

CNDB a dus o luptă pentru că a fost nevoit să o facă, nu pentru că era o mare veselie să protestezi şi să scrii petiţii.  S-au cerut atunci lucruri cît se poate de decente. Din punctul meu de vedere, a avea atitudine şi a lua în considerare şi aspectul politic al artei nu poate fi decît pozitiv. Mai ales într-un spaţiu în care nu prea exista atitudine, ci o cultură de faţadă, cu o raportare foarte bătrînicioasă faţă de arta contemporană. Dacă a fost şi avantajos pe termen lung, asta nu mai ştiu. Atunci exista o anumită solidaritate pentru că toţi luptam pentru acelaşi lucru. Cînd apar ceva resurse, se mai pierde din solidaritate şi se intră în competiţie. Însă, în opinia mea, cel mai important şi în acelaşi timp, periculos (pentru establishment) lucru pe care l-a obţinut dansul românesc prin CNDB este faptul că a demonstrat că o instituţie publică nu trebuie să fie o copie identică a celorlate instituţii de spectacol. Că poate arăta cu totul altfel şi poate gîndi critic. Iar în contextul românesc, nu este puţin deloc.

Foto: Adrian Ganea, Brynjar Bandlien

Mai multe