Infinitul dinăuntru. Şase povestiri despre om, societate şi istorie

14 noiembrie 2012   Dileme on-line

Fragment din volumul Infinitul dinăuntru. Şase povestiri despre om, societate şi istorie, de Vlad Zografi, volum care va fi lansat miercuri, 14 noiembrie, ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, în prezenţa autorului, a Ioanei Pârvulescu şi a lui Gabriel Liiceanu.

Ce se întîmplă dacă nu acţionăm, dacă stăm pur şi simplu şi privim în gol? Cînd filmul acţiunii (aşa cum am fi priviţi din afară) e suspendat, nu rulează decît filmul nostru personal. Ne fabricăm şi acum scenarii, altfel de scenarii, dar, înainte de a vedea cum sînt ele, să cercetăm mai atent filmul nostru personal în acest caz. Gîndurile noastre nu mai au la dispoziţie vehiculul acţiunii pentru a se deplasa, lăsîndu-se purtate mai curînd inconştient de scopurile infinitezimale, ci trebuie să se mişte cumva de la sine, să capete o dinamică autonomă. Nu mai au la dispoziţie detaliile, pentru că privim în gol sau pentru că privim fix un obiect, deposedîndu-l de personalitatea lui concretă. Rămînem doar cu amintiri şi cu proiecţii pe care le facem pornind de la amintiri. Dacă scena pe care se desfăşoară filmul nostru personal atunci cînd acţionăm seamănă cu un decor cinematografic – sînt prezente toate detaliile de-a valma, indistincte, nestructurate, cu o precizie fotografică indiferentă –, scena pe care se desfăşoară filmul personal cînd nu acţionăm seamănă cu decorul unui teatru: totul e esenţializat, există cîteva obiecte ca nişte repere abstracte, geometria e vagă, simbolică, vizualul păleşte, în schimb atenţia ne e atrasă de drumurile pe care le urmăm prin domeniul nostru nedefinit, de zăcămintele care s-ar putea afla aici sau dincolo; personajele care ne apar sînt şi ele despuiate de concret, şi au ceva esenţializat-teatral. (În afară de stranietatea întîmplărilor din vis, cred că lumea onirică ne tulbură şi prin concreteţea ei, atît de asemănătoare cu filmul nostru personal în timp ce acţionăm, şi atît de diferită de decorul simplificat al gîndurilor noastre – şi totuşi, ştim că visul e produsul nostru, e tot un fel de gînd, iar contrastul dintre imaginile visului şi imaginile gîndului ne frapează.) Simplu spus, trăirea prezentului e cinematografică, trăirea amintirilor şi proiecţiilor e teatrală.
Poate că ăsta e motivul pentru care cinematografia şi teatrul realist au probleme cînd apare un moment de răgaz, îl tratează de regulă schematic şi artificial – ele fiind atît de bine înzestrate pentru filmul acţiunii, şi atît de stîngace cînd vine vorba de filmul nostru personal, singurul care rulează în acel moment. Cum poţi rosti, în limitele realismului teatral, întrebarea aceea naiv-ridicolă „A fi sau a nu fi“? Ar trebui cumva să evadezi din determinismul sec al desfăşurărilor în timp. De fapt, orice monolog din teatru, prin artificialitatea lui în raport cu filmul acţiunii, pune problema asta. Orice monolog, fie el cît de stupid, ne aruncă pe o scenă fantastică. Actorii-regizorii îşi bat mereu capul: bine, poţi aduce în scenă o pereche de cai, turnul Eiffel, atentatul de la 11 septembrie, dar cum naiba rosteşti monologul ăsta blestemat? În general, soluţiile găsite tind spre suprainterpretarea ridicol-teatrală. De fapt, o întrebare cum e „A fi sau a nu fi“ ar trebui să sune cît mai firesc cu putinţă, aici sînt, la urma urmei, gînduri pe care le trăim fără gesturi ample, n-au nimic retoric. Oricum, retorica faţă de tine însuţi nu ţine. Soluţia ar fi ca regizorul să ne convingă într-un fel sau altul că sîntem solidari cu filmul personal al lui Hamlet, iar atunci totul ar putea decurge mult mai firesc. Cum s-ar zice, prin fantastic obţinem firescul, cel puţin în cazul acestui gen de teatru.
 

Mai multe