Îndepărtarea

Într-o însemnare din Cartea cu fleacuri, Livius Ciocârlie porneşte de la un rezumat biografic dat ca chapeau în „România literară”. Rezumatul e aşa: „La scurt timp, îi sînt arestaţi soţul şi fiica, primul fiind împuşcat, iar Ariadna închisă în Gulag, unde avea să stea peste 16 ani. Ţvetaeva aproape că nu mai scrie poezie, ci se dedică traducerilor. La începutul războiului, se evacuează la Elabuga (Tatarstan). Nu are loc de muncă, nu are casă. La 31 august 1941 se sinucide”. L. Ciocârlie continuă: „Închin acest citat, cu toată căldura, tinerilor mei contemporani îndrăgostiţi de comunism”.

Am răsuflat uşurat. Nu m-am simţit vizat, fiindcă nu mă număram printre aceşti tineri. Am lecturi despre comunism, dar şi unele amintiri din el.
 
N-am făcut deci un efort special pentru a-nţelege ce vrea să spună Gabriel Liiceanu cînd scrie, în Întîlnire cu un necunoscut, următoarele: „Nu-mi plac cuvintele astea, «pute» şi «a împuţi», dar n-am cum, altfel, să exprim o nefericire extremă şi continuă, sentimentul mizerabil că viaţa mea a evoluat pe un fundal al urîtului neîntrerupt. E ca un sunet ascuţit care începe, care nu se mai opreşte şi care-ţi va ţiui în urechi la nesfîrşit, indiferent de celelalte sunete care se vor suprapune peste el de-a lungul întregii vieţi. Mi-au coclit sufletul.” În altă pagină, Liiceanu se întreabă: „De ce tac toţi cînd vine vorba de «anii aceia»?”

Aş vrea totuşi să apăr onoarea tinerilor îndrăgostiţi de comunism. Ei nu tac. Vorbesc, dimpotrivă, destul de mult, problematizează, chestionează carenţele capitalismului autohton, interbelic ori postrevoluţionar, şi denunţă viciile fundamentale ale liberalismului pretutindenar.

Şi e foarte bine că fac aceste lucruri – şi nu sînt cîtuşi de puţin ironic cînd susţin asta. Trebuie, da, să (ne) punem întrebări, să problematizăm, să abordăm şi să discutăm critic orice. Am însă o curiozitate, pe care nu mai ştiu cui s-o plasez: în regimul comunist, în lagărul socialist (sintagma, sorry, n-am inventat-o eu), era posibilă o asemenea discuţie critică, o astfel de abordare? Şi dacă da, au făcut aceşti tineri acest tip de analiză critică înainte de 1990?

Păi nu, că sînt prea tineri, cum s-o fi făcut? Atunci să-şi întrebe părinţii, rudele apropiate, prietenii din altă generaţie. Păi aceia sînt retrograzi şi expiraţi, săracii, ce pretenţii poţi să ai de la ei?

Între expiraţii cu amintiri din comunism şi, respectiv, junii critici ai capitalismului recuperînd sentimentul comunist al existenţei, există în mod evident o fractură. Mai puţin evident, şi totuşi adevărat, este că această fractură e bună.

În anii ’90, tineri intelectuali „îndrăgostiţi de comunism”, cum spune L. Ciocârlie, n-au existat, la noi. Pe atunci, a fi de dreapta, neoliberal şi în fascinaţia interbelicului era opţiunea majorităţii oamenilor de litere, dar şi un semn de distincţie moral-intelectuală. A fi anticomunist, în epocă, era regula. Azi e cool să fii comunist şi să te plîngi, prin cluburi, de opresiunea sălbaticului capitalism. Să subliniezi retardarea lumii româneşti, ruralismul ei ce miroase urît, înţepeneala bisericească, decuplarea de motorul progresului. Eu, unul, sînt puţin în contratimp: dacă în anii ’90 nu mi-a inspirat încredere christicul Marian Munteanu, n-a venit în anii 2000 amicul eretic Vasile Ernu să-mi inspire mai multă.

Şi totuşi, mă bucură realmente aceste dezacorduri; şi sunt aproape fericit (spre deosebire de Gabriel Liiceanu) cînd constat această fractură. Aş vrea ca ea să fie şi mai adîncă. Aş vrea să avem mai mulţi tineri comunişti – şi cît mai tineri să fie ei. Fiindcă aceasta ne va arăta, indiferent de convingerile noastre, îndepărtarea ireversibilă de socialismul real, cu amintirile lui dureroase pentru alţii.

Întrucît amintirile unuia pot să nu conteze nici cît negru sub unghie pentru un altul. Ei, şi ce dacă tatăl ori bunicul tău a fost deţinut politic? Ei, şi ce dacă mama ta a murit dintr-un avort clandestin? Ei, şi ce mă interesează pe mine că stăteaţi toţi la cozi (ei, nu chiar toţi: tovarăşii cu „etica şi echitatea socialistă” nu stăteau), că aveaţi raţii de zahăr şi ulei, iar ca entertainment, Cîntarea României şi două ore de program TV? Noi, tinerii şi foarte tinerii comunişti de azi, n-avem aceste amintiri, şi cînd trimitem un newsletter cu ultimele noastre analize critice ale capitalismului putred, tot Facebook-ul ne dă: likes it, likes it, likes it.

I like it, my friends. Înseamnă că democraţia asta ticăloasă şi capitalismul cel mizerabil ne îndepărtează ireversibil (şi insesizabil pentru voi) de minunăţia comunismului din lagărul socialist.

Cînd citesc pagini şi cărţi întregi cu fractura interioară a celor care, crezînd în tinereţe în comunism, s-au lămurit pe pielea lor (un Ion D. Sîrbu, un Radu Cosaşu, un Paul Cornea), realizez că am avut şansa biografică de a nu trece prin asemenea experienţe. Cum să nu mă bucur cînd am şansa, poate nemeritată, de a fi în aceeaşi generaţie cu voi şi cu comunismul din capul vostru?