Incursiune malteză

8 decembrie 2010   Dileme on-line

(Apărut în Dilema, nr. 404, 10 noiembrie 2000)

Dacă aveţi îndoieli cu privire la matricea creştină a Europei, vi le puteţi risipi ducîndu-vă la capătul ei meridional, în insula Malta. Geologic insignifiantă, ornată cu o vegetaţie specific africană, insula aparţine continentului tocmai prin patetica ei vocaţie rînd pe rînd misionară şi defensivă. Centru al Mediteranei, Malta ne povesteşte istoria unor victorii aparent zadarnice şi oarecum uitate. Expresivele sale stratificări stilistice sînt palimpsestul unor confruntări solare, vestigiul arid al unor patimi de mult stinse. Însă după ce îi calci solul, te întorci acasă ţanţoş precum un baron cruciat. Îţi dai seama că apărarea lui Hristos e importantă, nobilă, salutară. Simţi că europenitatea din tine are un vector supranatural, o constantă metafizică, un ţel major. Sentiment de indiscutabilă tonicitate, mai ales în vremurile acestea triviale. Malta rămîne frontiera creştininătăţii clasice întrucît - orice ar spune ideologii globalizării - nu există identitate în afara unei minime geometrii simbolice.

Ţinutul acesta i-a atras, primit sau suportat pe toţi vremelnicii stăpîni ai Mediteranei. Primii - acum 4000 de ani - nu erau de fapt stăpîni, ci simpli ţărani sicilieni, aruncaţi probabil de valuri, dar reveniţi cu vite, seminţe şi tehnici menite să civilizeze ţinutul. Au urmat fenicienii, porniţi spre cuceriri maritime din pricina mulţilor duşmani de pe uscat. Sosiţi mai întîi ca negustori, au rămas ulterior - prin căsătorii mixte sau izolate gesturi de forţă - ca singuri garanţi ai coastelor. Lor li se datorează şi numele încă actual al insulei (M-L-T înseamnă "adăpost"). A început apoi etapa colonizării romane, inevitabilă în urma războaielor punice, în decursul cărora Sicilia şi anexa ei malteză au slujit drept principal teatru al operaţiunilor militare. Cucerirea nu a fost pare-se brutală, întrucît maltezii le apăreau romanilor mai curînd ca aliaţi împotriva Cartaginei. Insulele au primit noi nume (Melita şi Gaulos), iar pe anticele vetre punice s-au ridicat cetăţi fortificate, ale căror urme se văd. Toate aceste episoade străvechi - crochiuri neclare - au fost eclipsate de un eveniment pe care nici un contemporan nu-l va fi socotit important, dar care a odrăslit, pînă la urmă, destinul istoric al maltezilor: naufragiul sfîntului Pavel. Faptele Apostolilor susţin că - aflat în drumul spre judecata imperială de la Roma - Pavel ar fi eşuat pe insulă în anul 60 d.Hr. şi că ar fi zăbovit acolo trei luni, făcîndu-şi desigur datoria de evanghelizator. Sfîntul Luca ne asigură că însuşi guvernatorul insulei, pe nume Publius, s-ar fi convertit la creştinism în urma vindecării miraculoase a tatălui său, devenind mai apoi primul episcop maltez. Continuarea acestei cronici e nu mai puţin interesantă: după divizarea Imperiului roman între fiii lui Teodosie, insula cade în sarcina Orientului. Va rămîne sub protecţia puternicei flote bizantine de la 400 pînă prin 836, cînd are loc primul asalt al arabilor tunisieni, căzînd în mîna acestora abia la 870. Aflată la apogeu, administraţia islamică a îmbunătăţit situaţia celor trei insule malteze, fondînd sau refăcînd oraşe şi introducînd noi culturi agricole. I-au venit însă de hac normanzii, cuceritori, sub contele Ruggiero, ai Siciliei: de atunci încoace arhipelagul a revenit pe orbita Europei, controlat fiind de casele occidentale (Anjou, Aragon şi Castilia), dar şi de ordinele monastice instalate cu rîndul, de la franciscani (1370) şi carmelitani (1418) pînă la augustiniani (1450) şi surorile benedictine (1418).

Cronica de superlativă reputaţie a debutat însă abia atunci cînd Philippe Villiers de L'Isle Adam, Principe şi Mare Maestru, s-a instalat aici împreună cu pribegii, vitejii şi aristocraţii cavaleri ai Sf. Ioan de Ierusalim, goniţi din Orient, dinspre Akkra, spre Rhodos, prin Tripoli. Se băteau de secole aceşti militari austeri, ştiau totul despre corăbii, castele fortificate, scheme tactice şi alte secrete ale luptei pentru slava Mîntuitorului Iisus Hristos. Practicau pirateria justiţiară, în haine de corsari, fără a-şi neglija chemarea de filantropi, sub semnul căreia au construit pretutindeni spitale, azile, orfelinate, hanuri pentru pelerini. În insulă nu au fost o pasageră prezenţă - adăugată atîtor altele - ci un principiu modelator. Au creat o republică monastică - replică războinică a nevăzutelor bătălii duhovniceşti de la muntele Athos. Au funcţionat ca o forţă multinaţională, împărţită pe grupuri lingvistice: Auvergne, Provence, Franţa, Aragon, Castilia, Anglia, Germania şi Italia - un fel de protouniune europeană! Fiecare grup avea propriul său cartier general - numit "auberge" - şi fiecăruia îi revenea datoria de a apăra un anumit sector al insulei. Au intrat în rama imaginarului european pentru că i-au bătut pe turci, în 1565. Erau mult mai puţini (8.000 de oameni, dintre care 540 cavaleri, faţă de cei 48.000 de soldaţi otomani) dar au reuşit să-i ţină pe adversari în şah, pînă la sosirea altor ajutoare din Sicilia. S-au apărat atît de aprig încît otomanii, istoviţi, s-au retras, fără să ştie că această înfrîngere marchează nu doar ratarea planului lor de a cuceri, prin Italia, Europa de Sud, ci şi primul reflex al declinului lor generic. Moralmente victorios, unul dintre cei mai remarcabili Mari Maeştri, Jean de La Valette, a edificat - cu ajutorul unor ingineri trimişi de Papa Pius al IV-lea - actuala capitală a Republicii Malta. Cînd acesta a pierit (1568), noua capitală eponimă strălucea la soare, etalîndu-şi palatele şi bisericile ca o utopie manieristă întrupată sub palmieri.

Grandorii avea să-i corespundă, potrivit fatalei economii a întreprinderilor omeneşti, o lungă decadenţă, punctată de orgolii, despotisme şi huzureli necavalereşti. Totul s-a sfîrşit la 1798, cînd Napoleon - plecat spre Egipt - a preluat insula fără a întîmpina cea mai vagă rezistenţă. Trupele viitorului împărat au jefuit bisericile, consacrînd, prin micime, avîntul noului spirit "revoluţionar" şi laicist. S-a închis astfel un mare capitol de eroism creştin care ne-a transmis fascinaţia romantică a unui ideal făcut din bărbătească generozitate şi risipă de sine. După informa dominaţie franceză, Malta a intrat sub stăpînirea coroanei britanice. Am vorbit cu cîţiva localnici - între care cu ghida mea, o trupeşă coroiată, semănînd cu Bianca Castafiore - care mi-au spus că britanicii le-au lăsat cîteva daruri esenţiale: o administraţie raţională, o excelentă reţea rutieră şi însăşi limba engleză, a doua limbă oficială, după semiticul idiom ancestral. Nu e deloc puţin să nu fii înjurat de foştii tăi supuşi.

Am aterizat în La Valletta acum cîteva luni, însoţindu-i pe Cavalerii de Malta, care au ţinut să organizeze acolo un congres internaţional în memoria lui Carol Quintul şi a marelui său cancelar Mercurino di Gattinara. În 1530, ilustrul spaniol - ultimul cezar al Occidentului - a donat Ordinului insula Malta. Am văzut originalul - plin de peceţi - al acestui act memorabil, purtînd semnătura "Yo el Rey". Cînd vii dinspre aeroport, te izbeşte combinaţia de galben şi verde pal, ca şi adunătura de cuburi aliniate arabizant, pe spinarea colinelor. Vegetaţia e zgîrcită, deşi punctual exuberantă, iar capitala corespunde trecutului ei recent: un fond maghrebin, disciplinat de oficialităţile britanice prezente, mi se pare, pînă în 1974. Se circulă pe dreapta. Există cabine telefonice de tip londonez, dar nu şi autobuze etajate: cele care funcţionează, patrimonial şi ironic, sînt nişte vechituri galbene, rotunjoare, aşa cum cred că vor fi fost cele din Calcutta postcolonială. Prin urmare, tot ce este european get-beget e legat, într-un fel sau altul, de efortul Cavalerilor. De pildă mîndria oraşului, aşa-numita co-catedrală a Sfîntului Ioan, pe cît de sumară ca faţadă, pe atît de aglomerată lăuntric, unde pe stînga şi pe dreapta se deschid capelele fiecărei etnii reprezentative. În nava centrală se desfăşoară contiguu 400 de pietre tombale în marmură policromă - cel mai aristocratic cimitir al Europei - unde odihnesc oase sub desene de oase, foarte memento mori, în stilul macabru al secolului XVI. Principala gratificaţie survine în Oratoriu, pe o latură a căruia străluceşte clarobscur Decapitarea sfîntului Ioan Botezătorul, pictată în 1608 de Caravaggio (membru al Ordinului şi refugiat în Malta după necazurile sale cu poliţia judiciară).

Structura multietnică şi ierarhică a Ordinului se reflectă, de altfel, în arhitectura civilă a capitalei: cele 8 naţiuni şi-au construit, cum spuneam, cîte un sediu (auberge), dintre care cel mai chipeş pare a fi acela al cavalerilor de Castiglia, Leon şi Portugalia, reconstruit în 1774, pe vremea marelui maestru lusitan Pinto de Fonseca. Hora acestor clădiri îmbrăţişează Palatul Marilor Maeştri, cu intrare barocă şi două curţi asimetrice. Evident, fiecare Mare Maestru şi-a sculptat sau intarsiat pe undeva blazonul, ornînd palatul după gustul propriu, aşa că rezultatul suferă de un anumit eclectism. Acum, într-o sală maximă, se reuneşte aici Parlamentul unicameral maltez, dar ambianţa originară e simili-monarhică, plină de armuri şi arme de foc, cu o elegantă sală a tronului şi o formidabilă serie de gobelenuri (Les Tentures des Indes) ocupate cu musculatura arămie a bunilor sălbatici. Îi las cititorului libertatea de a descoperi singur - prin lecturi sau directă înfăţişare - alte frumuseţi arhitectonice malteze, printre care vechea capitală, Medina.

Mi-aş încheia notaţiile furnizînd cîteva date recente despre Suveranul Ordin Militar de Malta. O primă observaţie laudativă la adresa actualului guvern al Republicii Malta, care - distanţîndu-se de predecesorii săi marxizanţi - i-a reinvitat pe Cavaleri în insulă: operaţiune mediatică, de optim impact turistic, dar şi reconciliere cu un trecut deopotrivă prestigios şi agitat. Fortul Sant Angelo, bunăoară, este sediul actualei ambasade a Ordinului în Republică. La fel, palatul lui Jean de La Valette, sobru şi galben, unde o capelă discretă răsună de rugăciuni. Această normalizare a raporturilor dintre poporul maltez - anglofon - şi SOMM, condus actualmente de un nobil scoţian (Alteţa Sa Eminentissimă Fra Andrew Bertie) - este reciproc avantajoasă şi meritorie. E de aşteptat ca Ordinul să nu abuzeze de amintita ospitalitate recuperatorie: chiar dacă fizionomia insulei - de la Crucea de Malta pînă la fondul urbanistic - s-a precizat la iniţiativa SOMM, nu e mai puţin adevărat că punerea în operă s-a făcut cu aportul anonim al ingeniozităţii locale. Ordinul - bazat astăzi la Roma, în Palatul Magistral pe Via dei Condotti şi pe Aventin, unde Marele Maestru dispune de o impozantă vilă - are dreptul moral de a reveni, prin Malta, la vechea sa mentalitate maritimă. În definitiv, toată istoria acestor onirici apărători ai ţării Sfinte s-a scris pe valuri, rămînînd încă lizibilă. Mai ştim însă să o citim?

Mai multe