Inabilități și dizabilități

Citeam de curînd o postare a unei cunoștințe care lucrează la o importantă librărie bucureșteană –în urma unui eveniment pentru copii susținut de un englez imobilizat în scaun cu rotile, acesta a trebuit, la final, să se dea jos de pe instrumentul de locomoție și să coboare treptele de la intrare în mîini, în timp ce un binevoitor îi căra scaunul cu un firesc care caracterizează societatea românească în fața unor anomalii cu care e prea obișnuită. Spațiul respectiv nu era prevăzut, ca atîtea altele, cu o platformă pentru scaune cu rotile, făcînd, virtualmente, imposibilă frecventarea ei de către această categorie mai puțin fericită.

Societatea românească își exhibă carențele și aspectele insalubre cu atitudinea unei asumări de la sine înțelese, ca și cînd toate aceste elemente ar fi părți constituente ale peisajului și acest fapt n-ar reprezenta o anormalitate propagată perpetuu ca o banalitate inofensivă. Autostrăzile sînt aproape inexistente, dar și pe cele care sînt se produc drame stupide fiindcă cetățenii sînt obișnuiți să fenteze regulile elementare de circulație și nu se pot încadra într-o disciplină de bun-simț. Clădirile se prăbușesc pe sau sub noi fiindcă n-au fost reabilitate de zeci de ani și oricum n-au fost construite ca lumea de la început. În spitale murim prematur, pe șosele sînt suficiente gropi încît să-ți vină să circuli cu un Hummer (dacă-ți permiți), în canale sînt suficienți aurolaci și vagabonzi încît să întemeieze la propriu o societate subterană, iar în orașe nu avem nici măcar piste decente pentru biciclete. De undeva din străfundurile memoriei ne mai răzbate din cînd în cînd amintirea că există printre noi oameni în cîrje, amputați sau paralitici care improvizează în permanență, prin imaginație, o infrastructură care nu a fost niciodată creată pentru ei. Practic, acestei categorii deloc neglijabile (dar, în fapt, neglijate) îi este refuzat dreptul elementar de a trăi măcar pe aproape ca oamenii sănătoși, și sînt siliți să depindă în permanență de un îngrijitor care să le ofere cele necesare sau care să îi supravegheze la fiecare pas, deseori conducîndu-i, în riscantele inițiative de a ieși cu propriile forțe în crudele jungle urbane.

Bineînțeles, nici eu n-am constatat situația cu adevărat pînă să mă mut în Marea Britanie în urmă cu trei ani. Fixația britanicilor față de health and safety este notorie, uneori atingînd dimensiuni ridicole, dar principiul care a fundamentat-o și atenția pentru infrastructura de orice fel au reușit să-mi insufle respect încă de la început. Începînd cu normele stricte și instructajele elaborate pentru protecția muncii, măsurile de prevenție a accidentelor care se iau (dacă pe platforma metroului sau pe holuri se află o baltă și de dimensiuni microscopice, aceasta e imediat marcată cu un semn de avertizare) și rapiditatea cu care se remediază orice problemă, eficiența britanicilor e de invidiat. La nivelul populației se investește în educarea cetățenilor și informarea lor cu privire la oamenii cu dizabilități și se încearcă, cu succes, integrarea acestora într-o societate care, prin natura ei, are aversiune față de imperfecțiuni, diferențe și vulnerabilitate. Am văzut numeroși nevăzători circulînd cu încredere pe aglomeratele străzi londoneze, însoțiți de cîini special antrenați (guide dogs), purtînd veste reflectorizante (cîinii, nu posesorii lor) fiindcă există centre care se ocupă cu antrenarea acestora ca să ofere un plus de libertate celor pentru care lumea e scăldată în beznă. Absolut toate bordurile sînt lăsate la nivelul solului la trecerile de pietoni și prevăzute cu plăci metalice dotate cu niște asperități ca niște crampoane, pentru a facilita aderența scaunelor cu rotile. Cu alte cuvinte, cei care vor să treacă strada nu se trezesc înapoi în stradă fiindcă suprafața pe care o au de străbătut e alunecoasă. Foarte multe clădiri și instituții dețin piste speciale pentru persoanele cu probleme locomotorii, iar numeroase stații de metrou au lift care este la fel de util și celor care se deplasează pe propriile picioare. Iar banalele autobuze (fie ele clasice sau cu etaj), dispun la intrarea principală de o trapă care este eliberată de către șofer printr-o apăsare de buton, iar aceasta iese direct din podea, așezîndu-se milimetric pe bordură. Autobuzele sînt la rîndul lor concepute ca să fie aproape la același nivel cu bordura, iar la fiecare staționare, suspensiile hidraulice coboară autoturismele cu cîțiva centimetri la nivelul optim. Astfel, șoferul nu e silit să coboare, înjurînd și asudînd, din mașină, ca să tragă manual o trapă înțepenită ca să îi permită cetățeanului invalid să urce sub privirile sictirite ale concetățenilor iritați că drumul lor suferă o întîrziere de două-trei minute.

Am participat în calitate de voluntar la ultimele două ediții ale Festivalului Glastonbury (cel mai mare festival în cadru natural din lume). Pentru cine n-a văzut filmări, poze sau vreun documentar cu spațiul respectiv, festivalul are loc în zona Somerset, în vestul Angliei, pe vastul teren al fermierului Michael Eavis. Spațiul e colosal: ca să îl străbați de la un capăt la celălalt în plină aglomerație (175.000 de oameni în anii de top) ai nevoie de cel puțin o oră, mergînd drept și fără să caști ochii în jur. Are zeci de scene și de spații tematizate care se întind pe o suprafață deluroasă, plină de denivelări și de zone împădurite. Tot acest aparent labirint infernal e limpezit la maximum de sutele sau miile de indicatoare care zac la fiecare pas, de hărți și centre de informare. Sînt construite nenumărate poteci și inclusiv artere principale acoperite cu gratii metalice care permit circularea pe roți. Cu alte cuvinte, organizatorii au reușit să creeze un oraș în aer liber, împrejmuit de ziduri și facilitat cu tot ceea ce este necesar unei mase de participanți la concerte care ar putea lejer alcătui o comunitate de dimensiunile unui municipiu românesc. Un loc în care ar putea răzbate și cei care nu dispun de funcția celor două picioare. Iar ca uimirea mea să fie completă, pe peluza de la Pyramid Stage, cea mai mare scenă a festivalului, pe care concertează cele mai cunoscute trupe, a fost instalată o platformă generoasă pentru cei în scaune cu rotile, ca și aceștia să poată privi concertul, de la distanță, ce e drept, dar protejați de aglomerație, astfel încît să se simtă incluși în atmosferă și participanți activi la o bucurie de care nu ar trebuie să fie privați.

Cred că orice om are dreptul și chiar obligația de a fi independent și mai cred că putem crea, cu aportul statului, firește, condițiile ca această independență să se mențină în cazul aproapelui nostru față de care soarta s-a arătat mai puțin generoasă. Și chiar dacă nu toți aceștia vor ajunge să asculte Radiohead la Glastonbury, am putea măcar să le creem condiții să circule mai ușor cu metroul și cu celelalte mijloace de transport în comun, să aibă acces în diverse instituții, să traverseze o intersecție aglomerată (care, cel puțin în Capitală, reprezintă deseori o provocare majoră și pentru un atlet) și, de ce nu, să frecventeze o cunoscută librărie fără a se afla în situația mai sus-pomenitului domn englez.            

Andrei Vornicu este scriitor şi jurnalist cultural.