În viaţă pornim idealişti şi sfîrşim cinici
În fiecare zi, cînd mă întorc de la serviciu, găsesc în faţa blocului o femeie de aproape 70 de ani. Hainele, cernite, sînt ponosite. Stă pe un scăunel sau direct pe treptele din faţa blocului, vorbeşte cu vecinii sau cască privirea în lungul aleii ce duce către stradă. Cîteodată ţine în mînă o sticlă la jumătate de Neumarkt. Unii spun că îi place să tragă la măsea.
Stă ore în şir astfel, confundîndu-se cu decorul din jurul blocului.
E posibil ca această femeie – ce pare a nu avea pe nimeni, căci nimeni nu o vizitează vreodată –, să nu fi ieşit din cartier de ani buni, centrul Bucureştiului fiind pentru ea la fel de îndepărtat ca Singapore, New York sau Harare.
Proust spunea că sîntem „mărginiţi la mărturia simţurilor noastre”, prin urmare, dacă vrei să îţi dai cu părerea cu privire la existenţa cuiva, poţi doar specula. Nu am idee dacă a trăit mereu astfel, dacă s-a lăsat dusă de valul vieţii sau a luptat din răsputeri pentru propriile năzuințe şi a fost înfrîntă. Tot aşa, la momente de răscruce, habar nu am de care voce a ascultat conştiinţa ei, de cea care-i spunea să nu renunţe sau de cea care-i şoptea că mai bine de atît oricum nu va izbuti.
Dar toate astea m-au făcut să mă întreb ceea ce am întîlnit ulterior undeva sintetizat astfel: ce ar trebui să urmăm: visele pe care fiecare le poartă în sine sau realitatea opacă a lumii înconjurătoare?
Alegem să credem în poveşti pînă în pînzele albe sau ne dedicăm minuţios unei existenţe ce-și refuză obstinat miracolele?
Tensiunile ce se ivesc între cele două tendinţe antagoniste, la care putem adăuga un catalog generos de idei preconcepute specifice timpului şi clasei din care facem parte, contribuie la mare parte din deciziile noastre. Ne imaginăm viitorul ca pe un vehicul misterios care, nu se ştie cum, ne va teleporta din realitatea ternă actuală într-un mediu armonios, un mediu în care ne va fi drag să ne trezim în fiecare dimineaţă, căci lumea va arăta precum ne-o imaginăm.
Şi, cu gîndul la acest viitor jinduit cu cît pare mai îndepărtat, în care investim patrimoniul personal de instincte, credinţe, talente şi dorinţe, ajungem într-o bună zi să constatăm, dacă avem curaj să admitem, că ceea ce arogant numim „maturitate” e doar un tertip care ne obligă să punem în ordine realitatea actuală şi să o gîndim în termeni pragmatici.
Pornim idealişti în viaţă şi sfîrşim cinici. Vrem să iubim şi să fim iubiţi, să călătorim şi să ne bucurăm de prieteni, vrem ca fiecare clipă să aibă însemnătatea ei unică şi să nu ne/se consume în zadar, tînjim să-i ocrotim pe cei neajutoraţi şi să nu-i rănim pe cei din jur şi, cu toate astea, cînd ajungem pe picioarele noastre, cădem pradă angoaselor sociale şi presiunilor de a ne conforma, cu mic cu mare, unui model colectiv. Uităm cine am fost, uităm cine mai sîntem şi, mînaţi de cîntecele de sirenă cu care lumea hi tech, reclamele TV şi trendsetter-ii ne îmbie să ieşim din noi înșine spre a ne turna spiritul în tipare uniforme, sfîrşim prin a rîde de vechile preocupări de a schimba lumea, încetăm a mai crede în poveştile despre iubire şi bunătate şi luăm drept adevăr personal ceea ce, la urma urmei, e doar consensul celor mulţi. Ajungem să nu mai credem în nimic pentru că nu mai crede nimeni în nimic, să confundăm libertatea cu lipsa de respect şi să luăm la mişto totul pentru că ne este permis orice. Nu dintr-odată, fireşte, ci în fiecare zi, puţin cîte puţin, ne lăsăm invadaţi de esenţe incompatibile cu noi, asemenea unei boli lente care se împrăştie ușor în tot corpul, purtîndu-l către deznodămîntul ştiut.
Cum şi cînd s-a produs ruptura? Am visat prea mult sau ne-am înfipt prea adînc picioarele în pămînt? Ne-am lăsat furaţi de miraje cînd trebuia să fim credincioşi raţiunii şi am renunţat să mai credem tocmai cînd eram pe punctul să întoarcem soarta în favoarea noastră?
Unde am putea afla un răspuns? Cine ne-ar putea explica cît ar trebui să sperăm şi cînd ar fi cazul să nu mai căutăm în zadar? Ce cunoştinţe ar trebui să dobîndim ca să nu ne mai avîntăm voioşi, cu capul înainte, către ceea ce, ulterior, vom regreta? Ce stil de viaţă ar trebui să îmbrăţişăm pentru ca fiecare experienţă, în loc a ne impune o dată în plus să ne regizăm persoana şi importanţa, să conducă la o autentică preţuire a sinelui?
Nenumărate cărţi şi la fel de mulţi autointitulaţi maeştri ai dezvoltării personale ne ghidează drumul spre fericire şi către descoperirea eului şi, totuşi, în ciuda sfaturilor înţelepte, a preceptelor şi formulelor predate, parcă nicăieri şi nicicînd confuzia nu a fost mai mare. Conectaţi la valorile unei societăţi impregnate de mitul succesului şi al fericirii glossy, conglomerate de oameni pe jumătate resemnaţi, pe jumătate adormiţi, căzuţi în capcana celor mai felurite emoţii şi aspiraţii, devin irascibili şi frustraţi. Liberi să îşi construiască viaţa după bunul plac, unii se împiedică de propriile posibilităţi, alţii, despuiaţi de ţelurile pe care şi le atribuiau odinioară, obosiţi să tot încerce, se diluează ca cerneala în apă în mulţimea celor cărora societatea le reduce personalitatea la mărimea unei particule minuscule.
Scurgerea monotonă a anilor îşi pune şi ea pecetea asupra neputinţei multora de a găsi o armonie propice fiinţei, împingîndu-i, cu fiecare speranţă terfelită de un joc potrivnic al circumstanţelor, să reclame şi mai disperat dreptul la fericire, un drept care, rămas nesatisfăcut, le aprinde în suflet flacăra unui şir de uri incontrolabile şi fără discernămînt împotriva unor persoane, comunităţi, rase, instituţii, ţări, religii etc. pe care le consideră răspunzătoare pentru neîmplinirile personale.
Basmul, transferat astfel în viaţă sub forma unor construcţii arbitrare ale fanteziei, iese şifonat din întîlnirea cu realitatea decepţionantă. Toţi visăm, dar rareori inocenţa și credința se păstrează nealterată. În viaţă lucrurile nu se întîmplă simplu, ca în gîndurile noastre. Nu pentru că nu am face ce trebuie, nu pentru că nu am lupta pentru ce ne dorim, nu pentru că am fi pedepsiţi de o entitate abstractă pentru expierea unor păcate. Sau cine ştie...
Însă nu e o întîmplare că destui indivizi, căutînd în trecutul propriei vieţi un sens oarecare, descoperă un vîrtej de întîmplări implacabile prin placiditatea cu care s-au derulat şi care i-au tîrît în direcţii din care le-a fost peste putinţă să se sustragă. Cînd îşi rememorează viața, deopotrivă oameni talentaţi şi persoane lipsite de orice ambiţie şi dorinţă de a străluci, oameni puternici şi slabi, inteligenţi şi mai puţin inteligenţi, recunosc că, în momentul în care s-au simţit „condamnaţi” să trăiască dezolarea prezentului şi incertitudinea zilei de mîine, abia şi-au păstrat busola.
Cîţi rămîn, prin urmare, credincioşi vieţii pe care şi-o fabrică în imaginaţie şi cîţi îi întorc spatele?
Exemplele venerabile din istorie despre cei care şi-au trăit visul, modelînd epocile conform propriei voinţe, arată într-un procent covîrşitor, la o cercetare microscopică a acestor vieţi, că legenda ţesută în jurul lor ocolea mare parte din frămîntările şi crizele de dezordine pe care le înfruntau zi de zi. Ei revendicau parcele de prestigiu care să le asigure posibilitatea de a-şi impune punctul de vedere, dar, cînd universul certitudinilor le era inundat de întuneric, haosul provocat de bîjbîieli le impunea un blindaj pe măsură, care nu era altceva decît adaptarea la cotidian pentru a supravieţui.
Vise, trăiri, spaime, aşteptări, îndoieli... iată o parte din ce înseamnă a fi om.
Ceea ce fiecare înţelege prin noţiunea de „om” e doar o efemeră convenţie burgheză, scria în jurnal „lupul de stepă” al lui Hesse. Dar convenţiile se schimbă, visele îşi schimbă şi ele conţinutul, trăirile se înnoiesc permanent, spaimele lasă locul speranţei şi noi înşine ne schimbăm, evoluăm în funcţie de destinaţiile pe care le stabilesc alţii pentru noi şi în funcţie de scopurile pe care noi ni le trasăm.
Unde ne poartă propriile alegeri conştientizăm parţial. Noi le socotim necesare pentru evoluția noastră, deşi o parte din ele, care se adresează sentimentului, cînd cedează forţei iluziilor, străpung existenţa ca un baraj luat de apele unui torent dezlănţuit. Alteori, cînd sîntem prea raţionali, înălţăm, din exces de zel, tot felul de ziduri pentru ca nimeni să nu poată afla adevăratul nostru eu.
Promisiunile viitorului ne îndreaptă mereu prezentul către alegeri. Alegeri, alegeri, alegeri... Inclusiv bătrîna din faţa blocului meu trebuie să fi făcut măcar o alegere la un moment dat. Chiar şi alegerea de a nu face nici o alegere, tot o alegere a fost.
Aşadar, ca să ne lămurim, să fi avut o viaţă extraordinară? Să-şi fi îngăduit să viseze dincolo de condiţia ei şi să fi fost zdrobită de indiferenţa vieţii? Să fi fost iubită de un bărbat cum altul nu-i? Să fi fost rănită de acesta? Cine poate spune…
Dar, la urma urmei, după ce standarde măsurăm importanţa unei vieţi?
Întotdeauna, în copaci se vor afla fructe ascunse care vor pîrgui fără ca cineva să-şi fi dat seama. Nu vor fi culese de nimeni, se vor desprinde de pe creanga unde atîrnă, vor cădea pe pămînt și vor putrezi. Înseamnă că au trăit degeaba?
Foto: flickr