În țara lui Doamne-ajută

Probabil că nici o altă vorbă nu ne caracterizează mai mult decît acel „Doamne-ajută” pe care îl rostim, pe diferite tonuri și în diferite situații. Fie ele ocazii fericite, fie de jale.

Zilele acestea, însă, semnificația vorbei a prins patina grotescului – sîntem oripilați nu doar de crimele monstruoase care au avut loc la Caracal, dar și de complexul de cauze care au format contextul acestor crime. Incompetență, nepăsare, neasumare, mentalități de oameni ai cavernelor – toate au țesut acest scenariu greu, mult prea greu de dus.

Cînd România este „în principal o țară de origine pentru victimele traficului de persoane” (conform Strategiei Naționale împotriva traficului de persoane pentru perioada 2018-2022), dispariția unor adolescente nu alarmează instantaneu autoritățile, ci este tratată, după cum am văzut, cu o superficialitate absurdă, derivată din prejudecăți nu doar grobiene, ci de-a dreptul criminale.

„Guvernul României nu îndeplineşte în totalitate standardele minime în vederea eliminării traficului de fiinţe umane” – se arată în debutul documentului privind traficul de persoane, publicat recent pe site-ul ambasadei SUA în România. Conform raportului, „instanţele din România au condamnat un număr semnificativ mai mic de traficanţi, iar autorităţile au identificat un număr considerabil mai mic de victime, continuînd declinul multianual al acestor eforturi, (…) judecătorii nu au beneficiat de pregătire specializată pentru cazurile de trafic de persoane şi lucrul cu victimele.”

În mod ironic, în România s-a înființat, în 2005, prima Agenție Națională împotriva Traficului de Persoane din Europa. Într-un interviu din 2007, președintele de atunci al Agenției, Dumitru Licsandru, îmi declara că inițiativa înființării ANITP a venit tocmai din partea Poliției, „care nu se mai putea ocupa şi de problemele victimelor, ocupîndu-se mai mult cu rezolvarea în sine a cazurilor.”

Cu toate acestea, în 2009, Agenţia a fost mutată de la MAI înapoi a IGP la inițiativa ministrului de interne de atunci, Dan Nica – care, probabil, a considerat că traficul de persoane era un moft, iar ANITP un efort financiar prea mare din partea Ministerului.

Totuși, în urma criticilor dure venite, tot din partea Departamentului de Stat al SUA, Agenția a fost „reorganizată” și a revenit în subordinea MAI, un an mai tîrziu.

Atitudinea blazată a fostului ministru Nica a fost însă continuată și de următorul ministru, Vasile Blaga, cel care a declarat la vremea respectivă că a luat decizia reînființării ANITP ca direcție a MAI, pentru „a elimina un obstacol major la includerea României în programul de eliminare a vizelor pentru SUA” – adică așa, ca de ochii americanilor, și nu pentru că în România exista și există o reală problemă la capitolul trafic de persoane.

Poate că, în siajul crimelor de la Caracal, care au arătat incapacitatea autorităților de a interveni prompt în cazuri de răpire, ceva se va schimba. Poate că mentalitățile de genul „a fugit cu Făt-Frumos” vor păli, iar modul de operare se va îmbunătăți. Poate că disparițiile adolescenților nu vor mai fi bagatelizate, ci chiar luate în serios.

Nu putem decît să sperăm și să ne spunem vorba aia a noastră, cea mai optimistă, „Doamne-ajută”.