În căutarea lui Spinoza
Intră în scenă sentimentele
Sentimentele de durere, de plăcere sau cele intermediare sînt piatra de temelie a minţii noastre. Ignorăm adesea această realitate elementară, deoarece imaginile mentale ale obiectelor şi evenimentelor care ne înconjoară, împreună cu imaginile cuvintelor şi propoziţiilor care le descriu, consumă o mare parte din atenţia noastră supraîncărcată. Dar ele sînt prezente – sentimentele miilor de emoţii şi stări înrudite, linia muzicală neîntreruptă a minţilor noastre, murmurul continuu al melodiei universale care se stinge doar cînd adormim, murmur ce se transformă într-un cîntec triumfător cînd sîntem stăpîniţi de bucurie sau într-un recviem îndoliat cînd ne copleşeşte tristeţea.
Dată fiind ubicuitatea sentimentelor, ne-am putea închipui că am epuizat demult cunoaşterea lor – cîte sentimente există, cum funcţionează, ce înseamnă ele –, dar lucrurile nu stau deloc aşa. Dintre toate fenomenele mentale pe care le putem descrie, sentimentele şi ingredientele lor esenţiale – durerea şi plăcerea – sînt cele mai puţin înţelese în termeni biologici, mai precis neurobiologici. Lucrul e cu atît mai surprinzător dacă ţinem cont că societăţile avansate cultivă fără rezerve sentimentele şi investesc atît de multe resurse şi eforturi în manipularea acestor sentimente prin intermediul alcoolului, drogurilor, medicamentelor, mîncării, sexului real sau virtual, al tuturor tipurilor de consum şi al tuturor tipurilor de practici religioase sau sociale care te fac să te simţi bine. Ne tratăm sentimentele cu pilule, băutură, staţiuni de relaxare, săli de antrenament şi exerciţii spirituale, dar nici publicul, nici ştiinţa nu au ajuns să înţeleagă ce sînt sentimentele din punct de vedere biologic.
Această stare de fapt nu mă surprinde cu adevărat, dacă ţin cont de toate lucrurile pe care mi le-am închipuit încă din copilărie despre sentimente. În marea lor majoritate, ele erau pur şi simplu false. De pildă, credeam că sentimentele sînt imposibil de definit precis, ceea ce nu era cazul cu obiectele pe care le puteai vedea, auzi sau atinge. Spre deosebire de aceste entităţi concrete, sentimentele erau intangibile. Cînd am început să reflectez asupra felului în care creierul reuşeşte să creeze mintea, am acceptat opinia larg răspîndită după care sentimentele sînt incom-patibile cu o descriere ştiinţifică. Putea fi studiat modul în care creierul ne face să ne mişcăm. Puteau fi studiate procesele senzoriale, vizuale etc., şi puteam înţelege cum apar gîndurile. Putea fi studiat modul în care creierul învaţă şi memorează gîndurile. Puteau fi studiate chiar şi reacţiile emoţionale ce apar ca răspuns la diverse obiecte sau evenimente. Dar sentimentele – care pot fi deosebite de emoţii, după cum vom vedea în următorul capitol – rămîneau insesizabile. Sentimentele păreau că vor rămîne pentru totdeauna un mister. Erau personale şi inaccesibile. Era imposibil de explicat cum apar ele sau unde se desfăşoară. Pur şi simplu nu se putea ajunge „în culisele“ sentimentelor.
La fel ca în cazul conştiinţei, sentimentele se aflau dincolo de graniţele ştiinţei, izgonite nu numai de scepticii care se temeau că vreun proces mental ar putea fi într-adevăr explicat de neuroştiinţe, dar chiar şi de neurologi veritabili care proclamau limitări insurmontabile. Faptul că eu însumi am luat această credinţă drept realitate e dovedit de numeroşii ani pe care i-am petrecut studiind orice altceva în afară de sentimente. A trecut ceva timp pînă să-mi dau seama că această interdicţie e nejustificată şi că neurobiologia sentimentelor nu e mai puţin viabilă decît neurobiologia văzului sau a memoriei. Dar în cele din urmă am făcut-o, în mare parte pentru că m-am confruntat cu realitatea pacienţilor, ale căror simptome m-au obligat să le cercetez afecţiunile neurologice.
Imaginaţi-vă, de exemplu, un individ care, în urma lezării unei zone din creier, devine incapabil să simtă compasiune sau jenă – atunci cînd e cazul să simtă compasiune sau jenă –, dar se poate simţi fericit, trist sau înfricoşat absolut la fel ca înainte să se instaleze afecţiunea neurologică. Nu v-ar pune pe gînduri? Sau imaginaţi-vă un individ care, în urma lezării altei zone din creier, e incapabil să simtă frică în situaţiile în care frica este reacţia potrivită, dar poate în continuare simţi compasiune. Cruzimea afecţiunii neurologice poate fi o groapă fără fund pentru victimele sale – pacienţii şi aceia dintre noi care trebuie să-i observe. Dar cruzimea bolii e răspunzătoare şi pentru singura sa trăsătură izbăvitoare: separînd între ele funcţiile normale ale creierului uman, adesea cu o stranie precizie, afecţiunea neurologică ne oferă o cale unică de acces în fortăreaţa creierului şi a minţii umane.
Reflecţiile asupra situaţiei acestor pacienţi, şi a altora cu afecţiuni comparabile, au condus la ipoteze fascinante. În primul rînd, unele sentimente puteau fi împiedicate prin afectarea unei regiuni cerebrale bine definite; pierderea unui anume sector al circuitelor cerebrale ducea la pierderea unui anume tip de eveniment mental. În al doilea rînd, era limpede că sisteme cerebrale diferite controlau sentimente diferite: afectarea unei anumite arii din anatomia cerebrală nu făcea să dispară concomitent toate tipurile de sentimente. În al treilea rînd, şi cel mai surprinzător, cînd pacienţii îşi pierdeau capacitatea de a exprima o anumită emoţie, îşi pierdeau şi capacitatea de a trăi sentimentul corespunzător. Dar reversul nu era adevărat: unii pacienţi care îşi pier-duseră capacitatea de a trăi anumite sentimente puteau încă să exprime emoţiile corespunzătoare. E oare posibil ca, deşi emoţiile şi sentimentele sînt înrudite, emoţiile să se nască primele, iar sentimentele ulterior, sentimentele urmînd întotdeauna emoţiile ca o umbră? În pofida strînsei lor înrudiri şi aparentei simultaneităţi, se părea că emoţiile preced sentimentele. După cum vom vedea, descoperirea acestei legături a deschis o breşă pentru investigarea sentimentelor.
Asemenea ipoteze puteau fi testate cu ajutorul tehnicilor imagistice care ne permit să creăm imagini ale anatomiei şi activităţii creierului uman. Pas cu pas, iniţial la pacienţi, apoi atît la pacienţi, cît şi la persoane fără afecţiuni neurologice, colegii mei şi cu mine am început să cartografiem geografia creierului sensibil. Scopul nostru era dezvăluirea reţelei de mecanisme care permit gîndurilor noastre să declanşeze stări emoţionale şi să producă sentimente.
Emoţiile şi sentimentele au jucat un rol important, dar foarte diferit, în două dintre cărţile mele anterioare. În Descartes’ Error am prezentat rolul emoţiilor şi sentimentelor în luarea deciziilor. În The Feeling of What Happens am subliniat rolul emoţiilor şi sentimentelor în construcţia sinelui. În cartea de faţă mă concentrez asupra sentimentelor înseşi – ce sînt şi ce ne oferă ele. Majoritatea datelor pe care le prezint nu erau disponibile cînd am scris cărţile anterioare, acum apărînd o bază mai solidă pentru înţelegerea sentimentelor. Astfel, scopul principal al acestei cărţi este să prezinte noile rezultate privind semnificaţia umană şi natura sentimentelor şi fenomenelor înrudite, aşa cum le văd eu acum, în calitate de neurolog, cercetător în domeniul neuroştiinţelor şi om care simte.
În esenţă, am ajuns să cred că sentimentele sînt expresia stării de bine sau a suferinţei, aşa cum se manifestă ele în minte şi în corp. Sentimentele nu sînt un simplu ornament adăugat emoţiilor, ceva de care ne-am putea dispensa. Sentimentele pot fi, şi adesea sînt, dezvăluiri ale stării vitale a întregului organism – o ridicare a vălului (dez-văluire) în sens propriu. Dacă viaţa este ca mersul pe sîrmă, majoritatea sentimentelor sînt expresii ale strădaniei de a ajunge la echilibru, perspective asupra minunatelor reglaje şi corecţii fără de care, la proxima greşeală, totul s-ar prăbuşi. Dacă există ceva în viaţa noastră care dezvăluie deopotrivă micimea şi măreţia noastră, atunci acest lucru sînt sentimentele.
Începe acum să se întrevadă însuşi felul în care această dezvăluire are loc în mintea noastră. Creierul foloseşte un număr de regiuni specifice care colaborează la reprezentarea nenumăratelor aspecte ale activităţilor corpului sub forma hărţilor neurale. Această reprezentare e complexă, un tablou în permanentă transformare al vieţii aflate în plină desfăşurare. Canalele chimice şi neurale ce transmit la creier semnalele cu care poate fi pictat acest tablou al vieţii sînt la fel de specifice ca pînza care le recepţionează. Misterul modului în care simţim este acum ceva puţin misterios.
E firesc să ne întrebăm dacă încercarea de a înţelege sentimentele are vreo valoare în afara satisfacerii curiozităţii.
Există mai multe motive care mă fac să cred că are. Lămurirea neurobiologiei sentimentelor şi emoţiilor premergătoare lor ne oferă o cale de abordare a problemei minte-corp, problemă esenţială pentru a înţelege cine sîntem. Emoţiile şi reacţiile înrudite lor sînt legate de corp, sentimentele sînt legate de minte. Studierea modului în care gîndurile declanşează emoţii sau a modului în care emoţiile corporale devin acel gen de gînduri pe care le numim sentimente ne oferă o perspectivă remarcabilă asupra minţii şi corpului, cele două manifestări aparent diferite ale unui organism uman unic şi unitar.