În Bucureşti, maşinile au mai multe drepturi decît oamenii
Apărut în Dilema veche, nr. 200, 9 decembrie 2007
Nota redacţiei, martie 2012: Pentru că vine primăvara şi ne (re)vine cheful de plimbare, ne-am amintit de acest articol, întru totul valabil şi astăzi...
Istoricul antic Herodot avea sfaturi înţelepte pentru călătorii şi scriitorii vremii: pentru a înţelege temeinic o situaţie, trebuie să adresezi aceeaşi întrebare mai multor oameni. În ultimii ani, am urmat sfatul bătrînului Herodot, întrebîndu-i pe cei pe care îi întîlnesc în Bucureşti - şoferi de taxi, poliţişti, vînzători: "De ce li se permite oamenilor să parcheze pe trotuar?". Răspunsul este foarte concludent - nota bene, am spus răspuns şi nu răspunsuri, pentru că răspunsul este unul şi acelaşi, şi anume "nu există suficiente locuri de parcare". Aproape fiecare român chestionat pare să accepte faptul că şoferii pot să blocheze trotuarele ori de cîte ori au chef; mai mult, există un soi de consens potrivit căruia vina principală nu o poartă şoferii, ci autorităţile locale.
E imposibil de găsit această atitudine oriunde în Europa occidentală! Dacă parchezi pe trotuar în Marea Britanie, rişti să fii arestat. În Olanda, ţi-ar fi confiscată maşina. Bucureştiul este probabil singura capitală a vreunui stat din Uniunea Europeană care nu amendează şoferii pentru că parchează în locuri nepermise. Dacă vrei să parchezi în centrul oraşului meu natal, Edinburgh, trebuie să fii pregătit sufleteşte să plăteşi o avere pe tichetele de parcare, asta dacă nu vrei să ai de-a face cu armata de "gardieni ai parcărilor" care te pîndesc să te amendeze cu 50 de euro. Majoritatea compatrioţilor mei nici măcar nu încearcă să parcheze în centru, conştienţi fiind că e prea riscant, prea traumatizant şi prea scump. Nici în visele lor cele mai nebuneşti nu le-ar trece prin minte să parcheze pe trotuar.
Oare Primăria Bucureştiului chiar nu are nevoie de o injecţie masivă de capital provenit din amenzile pentru parcare? Cu siguranţă, fiecare dintre noi a răbufnit la un moment dat: "Hei! Chiar nu se mai poate circula pe trotuare!". De ce nu protestează nimeni? Ar fi cu siguranţă o chestiune de interes public cu care politicienii locali ar strînge voturi. Îmi şi imaginez campania: "Să recîştigăm trotuarele!", "Pietonii au puterea!", "Jos şoferii!". Din păcate, subiectul "Parcarea pe trotuar" este complet ignorat, în comparaţie cu drama actuală a "Crizei traficului din Bucureşti". Cu cît oraşul e mai sufocat de maşini, cu atît mai interesant devine pentru media, urmarea firească fiind faptul că din ce în ce mai mulţi "experţi" sînt întrebaţi "ce e de făcut". Între timp, să păşeşti pe trotuar a devenit o adevărată aventură pentru o mamă cu un bebeluş în braţe, pentru vîrstnici, pentru copii, pentru oricine. Sînt de părere că maşinile au mai multe drepturi decît oamenii. Dar cum poate avea o maşină drepturi? Nu există un răspuns raţional, dar cînd o maşină ocupă un spaţiu public care a fost construit în mod expres pentru oameni, e clar că ceva e foarte în neregulă.
Am propria teorie în această privinţă. Cred că românii acordă o importanţă exagerată maşinii.
Ca şi cu multe alte lucruri din România, şi în acest caz se poate da vina pe comunism. În sistemul sovietic, cei care aveau maşini - funcţionarii ministerelor, directorii, militarii cu rang şi agenţii Securităţii - erau şi cei care impuneau teamă şi respect. În mod evident, maşina a devenit asociată în mintea oamenilor cu puterea. E surprinzător totuşi că atitudinea aceasta nu s-a schimbat cu timpul. Cînd vor realiza românii că maşinile nu sînt obiecte de cult, ci nişte maşinării periculoase şi, în plus, un factor important în poluarea locală şi încălzirea globală?
Însă nu doar omul de rînd are respectul acesta exagerat pentru maşină; politicienii suferă de aceeaşi meteahnă. Nu am auzit niciodată vreun politician sau comentator media pronunţîndu-se împotriva acumulării de autovehicule sau în favoarea utilizării trenului ca o alternativă viabilă la autostradă. Politica transporturilor din această ţară constă în planuri pentru alte şi alte străzi. Lecţiile învăţate de la ţările Europei occidentale şi de la Statele Unite ale Americii arată că problema nu se rezolvă prin construirea mai multor drumuri. Dimpotrivă, există dovezi covîrşitoare care arată că, cu cît se construiesc mai multe drumuri, cu atît mai multe maşini sînt vîndute şi cu atît mai multe ambuteiaje se întîmplă pe exact aceleaşi străzi. Los Angeles e un exemplu în acest sens: un oraş de autostrăzi, toate blocate. Singurele soluţii sînt transportul public, trenurile şi bicicletele - dar în primul şi-n primul rînd o schimbare de atitudine.
traducere de Maria Farcaş