Imprecaţia feminină

(articol apărut în Vineri - supliment de (post)tranziţie nr. 9 /1998)

S-a scris destul de mult şi adesea contradictoriu despre limbajul feminin; mai vechile preocupări istorice (din vremea cînd pentru lingvişti era important mai ales caracterul conservator sau cel inovativ al unui tip de limbaj) au fost treptat înlocuite de cele sociologice sau pragmatice (deci de interesul pentru adaptarea la context, pentru marcarea apartenenţei la grup, pentru strategiile conversaţionale etc.). Între trăsăturile atribuite limbajului feminin, cele mai multe sînt produse de o cultură dată şi sînt perpetuate de un anume tip de educaţie. Sînt de pildă des invocate ca specific feminine recursul la eufemism, respectarea mai atentă a decenţei lingvistice, exprimarea nuanţelor. Formulele de atenuare, diminutivele şi ezitările ar face parte dintr-un comportament mai politicos, mai "cooperativ", care ar exclude violenţa. Această imagine a comportamentului lingvistic feminin, foarte răspîndită, corespunde desigur unei realităţi, dar riscă să devină, prin absolutizare, un fals plicticos.

Din fericire, literatura poate contribui la contrabalansarea unei asemenea imagini: prin reprezentarea alternativă a limbajului feminin ca mai puţin suav. În literatura românească există o adevărată tradiţie de a atribui unor personaje feminine cele mai remarcabile condensări de imprecaţii. E drept, aceste imprecaţii nu sînt şi cele mai inovative sau mai dure; de o vulgaritate sau agresivitate foarte moderată, ele se disting în special prin recurenţă, prin insistenţă. S-ar putea spune că efectul comic al respectivelor performanţe verbale nu face decît să le certifice devierea, deci să confirme prestigiul normei decente. E totuşi vorba de o deviere "normală", mai apropiată de convenţiile realismului decît de cele ale asocierii absurde. Se oferă astfel, pe de o parte, o imagine mai arhaică a personajului feminin, apropiată de prototipul mitic al femeii-vrăjitoare, proferînd blesteme ­ şi se impune, pe de altă parte, o variantă socializată, conversaţională, a înjurăturii. Toposul drăcuielii feminine poate fi interpretat în fel şi chip, i se pot găsi cauze literare şi extraliterare; dacă însă realitatea sociolingvistă a fenomenului se cere mai întîi investigată, cea ficţională poate fi deja descrisă. E de ajuns să amintim cîteva personaje memorabile ­ de la Coconiţa Drăgana a lui Heliade Rădulescu ­ care drăcuieşte în continuu ("Dracu o să vă ia!"; "bala dracului", "baraonoaica dracului!"), cu predilecţie pentru formula care dă şi titlul schiţei ("Bată-te Dumnezeu!"), pînă la Guica din Moromeţii lui Preda ("Fire-ai al naibii să fii, cu botul tău!"). Oricum, deşi varianta feminină tipică a acestui rol e baba (ca dovadă, parodia lui Topîrceanu la Blestemele lui Arghezi normalizează situaţia, atribuindu-i ei ­ "am fost lovit din trecere o babă" -, nu unor misterioşi "fugari", lanţul de anateme), nu sînt neapărat respectate limite de vîrstă.

La Caragiale, damele iritabile din Five o'clock sînt june, cum june sînt şi Ziţa ("Fir-ar a dracului de viaţă ş-afurisită! că m-a făcut mama fără noroc") sau cuconiţa Sevastiţa Stănescu din Întîrziere, personaj redus la ticul de limbaj al drăcuielii curente ("Ce dobitocie!", "Să fie ai dracului!", "Ce încet umblă!... fir-ar ai dracului!"; "Fir-aţi ai dracului, să fiţi!"). La Rebreanu apar mai multe personaje feminine episodice, caracterizate aproape numai prin debitul verbal al imprecaţiei; pot fi amintite Zenobia din Ion ("trăsni-te-ar să te trăsnească", "mînca-te-ar relele", "Fire-ai a dracului cu cine mi te-a făcut noră"), sau baba Ioana din Răscoala, care îşi adaptează prea puţin discursul în funcţie de destinatar, atunci cînd vorbeşte cu porcul ("mînca-te-ar cîinii"), cu cîinii ("lua-v-ar dracii!", "fire-aţi ai dracului"), cu copilul unei vecine ("măi drace"), sau cu sine însăşi, boscorodindu-l pe şoferul imprudent ("Fire-ar al dracului").

Personajele lui Rebreanu nu sînt nici măcar caricaturizate, ultimele lor drăcuieli fiind chiar întrerupte de moarte; a celui blestemat (Ana, în Ion) sau a vorbitoarei înseşi, în Răscoala ("Fire-aţi ai dra..."). La exemplele clasice poate fi adăugat Călinescu; în Cartea nunţii, personajele feminine introduc un lung şir de afurisenii şi drăcuieli conversaţionale, atenuate pînă la eufemisme eliptice: "A văzut pe dracu!" (tanti Ghenca); "Fi-ţi-ar maşina afurisită!" (Caterina); "A naibii carte, frate" (Magdalina), ­ "Bată-te să te bată" (tanti Agepsina); în competiţie intră şi generaţia tînără, cu formule mai puţin pitoreşti, dar cu intonaţii mai convingătoare: "Dă-l... dracului!" (Lola). În romanul lui Călinescu, imprecaţia aparţine în chip decisiv lumii feminine; singura excepţie masculină e constituită de o lungă enumerare de insulte proferate în context didactic (un alt topos literar de tot interesul). Altminteri, pînă şi cu ocazia descrierii unei gale de box, maximum de violenţă verbală masculină reprezentată în text e: "dă-i nainte, dă-i la mir!".

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti.