Impozitul unic asupra cifrei de afaceri

4 iulie 2017   Dileme on-line

Pentru a explica rolul statului în economie și societate, profesorul meu de economie din anul I de facultate ne-a explicat, nu știu care îi era sursa de documentare, ceea ce el numea a fi „paradoxul roții de rezervă”. Acesta constă în faptul că atunci cînd o mașină pierde roata de rezervă în mijlocul drumului, toate mașinile care vin după aceasta vor ocoli acea roată de rezervă. Fiecare dintre șoferii care o vor vedea în drumul lor vor face un calcul rapid și sumar și vor lua o decizie. Cheltuiala de timp individual necesară ocolirii este mai mică decît aceea care ar rezulta din oprirea mașinii și efortul de a împinge roate respectivă în șanț. Asemenea calcule facem tot timpul și asemenea decizii luăm tot timpul, la fiecare pas. Funcționează aici un egoism și faptul că nimeni nu se sacrifică în favoarea celorlalți. Cine trebuie să dea, totuși, roata de rezervă la o parte din drum? Răspunsul este unul simplu. Statul este cel obligat să facă asta. Însumînd timpii individuali obținem timpul colectiv. Societățile dinamice se caracterizează prin folosința optimă a timpului. Este vorba despre viteza cu care aceste societăți merg înainte. Aici oamenii se despart. A fi liberal presupune să elimini obstacolele din calea acestei viteze, iar a fi etatist presupune să inventezi obstacole care pot micșora această viteză.

Plata unei părți din veniturile unei persoane fizice sau firme către stat reprezintă tocmai un tribut adus „celuilalt”, omului de lîngă noi, un tribut adus conviețuirii în comun. Impozitarea veniturilor reprezintă o plată pe care fiecare dintre noi o acceptă în favoarea semenilor săi, a concetățenilor săi. Instituția care mijlocește acest transfer este statul, o formă de organizare socială destul de sofisticată și despre care se vorbește cel mai adesea în termeni negativi. De fapt, statul este birocrația, instituțiile care stau la baza conviețuirii în comun, care asigură această țesătură comună și care susțin sufletul unei națiuni. Totul se bazează pe un fundament cultural-istoric comun. Prin intermediul statului, cu toții sîntem obligați a ne pune, o parte din eforturi, la dispoziția concetățenilor noștri. Statul este cel care trebuie să asigure apărarea și securitatea dar și educația obligatorie în interiorul unei națiuni. Este un fel de redistribuire de resurse prin intermediul căreia egoistul este pus în slujba celorlalți pentru a asigura cele necesare conviețuirii în comun. Prin plata impozitelor către stat, cedăm o parte din efortul nostru în favoarea celorlalți, ca semn de recunoaștere a unei vieți comune și a unei apartenențe comune. Impozitele redistribuie și nivelează acolo unde natura ne-a făcut atît de diferiți, înzestrîndu-ne în mod diferit. Exagerăm puțin, dar vom spune că există o infinitate de forme și tehnici de impozitare, practicate de către state de-a lungul timpului. La noi a rămas celebru fumăritul. În modernitate s-au făcut pași importanți înspre reducerea impozitării și transparentizarea cheltuielilor publice. Statele nu mai percep orice impozite doresc iar banii nu mai sînt cheltuiți oricum. Impozitarea profiturilor este un instrument, unul dintre numeroasele inventate de către stat pentru a preleva aceste sume la dispoziția sa.

În prezent, acest tip de impozitare se află în impas. Se întîmplă asta deoarece dimensiunile fraudei fiscale la nivel planetar sînt foarte mari. Deși spune că aceste cifre sînt estimate la minimum, Gabriel Zucman (Avuția ascunsă a națiunilor, Editura Litera, București, 2016) vorbește, la nivel planetar, la finalul anului 2013, de o sumă de 5800 de miliarde euro, adică 8% din patrimoniul financiar global al gospodăriilor. Această sumă se afla în conturi aflate în paradisuri fiscale, așa zisele offshore-uri (op. cit., p. 48). După cum se vede, valoarea averilor din paradisurile fiscale nu este una de neglijat. Din suma amintită, doar 1100 de miliarde de euro sînt declarați, adică doar 20%. Restul sînt sume a căror proveniență și deținător nu sînt cunoscute. Suma totală cu care sînt fraudate anual bugetele statelor lumii este de 130 miliarde de euro (op. cit., p. 58). Situația aceasta, a evitării plății impozitelor și taxelor devine intolerabilă dacă vom aminti că pe măsură ce crește valoarea sumelor ascunse în paradisuri fiscale, crește și datoria publică a statelor lumii. Practic, guvernele sînt obligate să se împrumute pentru a putea asigura funcționarea serviciilor publice (să mute roata de rezervă din drum, așa cum explicam) în timp ce sumele prelevate de la agenții economici sînt din ce în ce mai mici. Practic, mecanismul de transfer este unul vizibil. Există multă corupție pe Pămînt, și autorul citat ne oferă exemplul statului francez, care, fără frauda realizată prin paradisurile fiscale, datoria publică la finalul anului 2013, ar fi fost de 70% din PIB și nu de 94% din PIB cît a fost în realitate (op. cit., p. 65). Nu vom insista aici asupra metodelor folosite în fraudarea bugetelor statelor. Am făcut-o cu altă ocazie iar autorul citat o face de asemenea (op. cit., pp. 115-118). Vom spune doar că marea majoritate a acestei fraude se produce în jurul evitării plății impozitului pe profit. Concluzia este una singură, și anume că acest tip de impozitare este depășit și nu mai folosește scopului pentru care a fost înființat. Și autorul citat militează pentru renunțarea la impozitarea profiturilor. El crede că acest tip de impozit este ,,epuizat și trebuie reinventat” (op. cit., p. 116). Statele nu-și mai pot duce la capăt misiunea pentru care au fost create fiind îngropate în neputință și corupție. Ideea frumoasă a redistribuirii în favoarea celuilalt, pe care o invocam, nu mai există decît în teorie. Totul este compromis de fuga de impozitare. Și acest mecanism, al fugii de impozitare, nu este specific numai marilor firme internaționale, ci chiar și micilor sau marilor firme cu capital autohton. Marele farmec al meseriei de contabil sau finanțist a devenit acela de a consilia patronatul în arta de a nu-și plăti impozitele.

Ar fi necesară o schimbare de paradigmă în impozitare. Ca și în cazul altor domenii, oamenii care știu economie, în acest caz colegul nostru Cosmin Marinescu, trebuie ascultați, iar afirmațiile lor nu sînt ,,lovituri de teatru”, așa cum se exprimă colegii noștri din presa de specialitate. Am susținut această soluție, la rîndul meu („Impozitarea marilor companii internaționale”, Dilema veche, nr. 686, 13 aprilie 2017). Cert este că ideile circulă, iar lumea politică și economică, nu numai cea europeană, le are în dezbatere.

Foarte importantă este mărimea acestei cote de impozitare a cifrei de afaceri. O cotă mare poate pune economia în genunchi. Și aici trebuie făcute calcule și simulări atente. Cert este că trebuie asigurat un echilibru între nevoia agenților economici de expansiune și achitarea acestui impozit. Investițiile și expansiunea economică nu trebuie oprite de către fiscalitate. Pe de altă parte, România trebuie să țină cont că nu poate fi un paradis fiscal dar nici o țară cu fiscalitate ridicată. Și aici este o concurență. Fiscalitatea mare poate îndepărta investitorii. Introducînd o asemenea formă de impozitare, legiuitorul trebuie să fie atent să nu crească nivelul general al impozitării. Pentru că nu creșterea impozitării ar trebui să fie scopul final al acestui tip de impozit ci creșterea bazei de impozitare, adică obligarea cît mai multor firme de a plăti un impozit corect asupra activității lor. Simularea aplicării sale în raport cu baza de impozitare, adică întreaga cifră de afaceri din economie, este obligatorie. Deși, așa cum spuneam mărimea cifrei sale ar trebui să rezulte din calcule și simulări, putem risca afirmația că un asemenea impozit nu poate fi aplicat într-o cotă mai mare, sau nu cu mult mai mare de 1%. Această cifră ar aduce bugetului de stat un nivel anual sigur al veniturilor spre 3 miliarde de euro. O altă caracteristică ar trebui să fie aplicarea sa în cotă unică. Practicarea unor cote diferite în funcție de mărimea firmei, natura capitalului, volumul cifrei de afaceri sau alte criterii, ar fi tot ce se poate mai rău în raport cu aplicarea sa în practică. Abia de atunci spiritul liberal al măsurii ar fi în întregime distrus și ar începe goana celor impozitați de a găsi soluții pentru evitarea plății sale. Aplicarea sa ar trebui să fie simplă, transparentă, echitabilă, ușor de urmărit și ușor de calculat. 

Ajungem, în final, la cea mai sensibilă zonă a dezbaterii noastre. La politicienii din PSD care doresc implementarea acestei măsuri. Așa cum au demonstrat-o în ultimul timp, cel mai bine ar fi pentru ei și pentru economia noastră să nu încerce să pună în practică asemenea proiect. Nu au expertiză și experți și nu știu nimic despre economie. Sînt guralivi și amatori, spun lucruri trăsnite și apoi se miră de ce cursul valutar și bursa reacționează negativ. Sînt populiști și nu recunosc știința economică drept știință. Au impresia că economia poate fi condusă cu ordine și dispoziții pe care le clocesc împreună cu secretarele lor prin cine știe ce cabinete obscure. În aceste condiții, tot ceea ce ar putea fi bun se poate transforma în tot ceea ce este mai rău.

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Capitalismul – O dezbatere despre construcția socială occidentală, Editura Institutul European, 2016.

Foto: wikimedia commons

Mai multe