Imposibila sustragere
Cum ar fi ca mai multe grădini din București să fie deschise publicului? În ajun de Sînziene, Grădina Interioară a Școlii Centrale a devenit neîncăpătoare pentru oamenii veniți să se bucure de ea, la evenimentul organizat de ARCEN. Arborii sînt decorați cu panglici, fetele sînt îmbrăcate în ii și toate poartă coronițe de flori în păr. Se dansează în jurul frasinului plantat în grădină în 1891, oamenii ascultă muzică și scrisori de dragoste și dor. Peste tot miroase a flori de cîmp. Grădina e cu adevărat vie. Pentru cine dorește să le (re)vadă, aici sunt scrisorile primite de la scriitori contemporani pentru seara de Sînziene. (C. Ş.)
Începem scrisori fără să ne dăm seama. Primele cuvinte au fost acum un an: chiar în fața Școlii Centrale.
Se terminase povestea asta de Sînziene din 2016 și eu am ajuns chiar atunci cînd plecau cei care se legănaseră pe tradiții în curtea cu vegetație luxuriantă. Traversam dinspre parc și mă gîndeam cît o să rîd de tine dacă te văd cu crengi de salcie în păr.
Cîinele lu’ Arsenie Boca
Prima dată m-a mirat băiatul acela pe care îl știam de atîția ani. A dat cu ochii de mine și a început să scîncească aproape ca un cîine. Avea un tricou cu o căpățînă de extraterestru ca să-ți atragă atenția și cred că între timp s-a blocat de tot în schelălăitul ăla.
Tocmai îți citisem un poem în care îți erau aduse lighioanele să învețe de la tine tot ce e magic în legătură cu ele: poetul Dumitrescu venise la tine cu puiul de panteră să-l deprinzi cu „neprihănita, leneșa pîndă felină”: partea asta cu metaforele m-a făcut mereu circumspect.
M-a lovit mereu felul în care, mai devreme sau mai tîrziu, îl transformi pe fiecare în exact ceea ce e. Pe obsedați îi obsedezi, pe primitivi îi faci să fie grobieni, pe liniștiți îi liniștești, pe visători îi visezi.
Schimbul de umbre
Cînd am crezut că putem să lucrăm cu tot ce se știe deja și s-a numit „mă iubești”, te-ai speriat. Și nu ai mai spus nimic. Mi se păruse că asta înseamnă perfect. Și am avut dreptate pentru că n-a fost atingere să nu știu că vine de la tine. Și fiecare clădire năpădită de iederă mi-a spus că, de la o zi la alta, eu și tu facem schimb de umbre.
La început, încă mai credeam că ești un băiat îmbrăcat în femeie. Și fiecare parte a corpului tău o descopeream convins că restul sînt eu. Cînd a fost vorba de dresuri ai zis „rupe-le”... și între noi a început să crească orașul.
Orașul dintre retinele noastre
Același oraș pe care îl străbat oriunde ai fi ca aceeași viață întreagă. O viață în care eram convinși că lumea s-a terminat de curînd și orice cuvînt pe care ni-l scriem ne arată în cîte feluri au încercat indienii Pueblo să garanteze apariția soarelui zi de zi. Toate lucrurile pe care acesta le face cu luna. Și le tot face din noaptea aceea. Cînd am privit la ferestrele de lîngă Ateneu înconjurați de chiar aerul de acum din Port Vell. Din capătul acesta al continentului, în celălalt, în orașul care și-a construit numele în jurul numelui tău ca să îți spun acum din nou: și dacă erai băiat exact la fel te-aș iubi.
Am făcut asta vara, am făcut asta toamna și iarna a băgat Novosibirsk în Nicolae Teclu și fulgii de zăpadă au rămas în aer pînă s-au făcut picături oglindind toată lumea din părul tău: Și primăvara am făcut asta: Frica ți-a trecut abia atunci cînd am putut să îți arăt.
Știu că ar trebui să mă plîng acum de ceva ca să par profund. Doar că niciun lucru dintre cele pe care le-am stabilit cu tine în acea noapte nu a rămas neîmplinit. Cînd nu m-ai mai văzut mi-ai scris „unde ești?”. Și eram doar cîteva zeci de metri mai încoace, în fața teatrului. „Vin”. Ai zis și ai venit de fiecare dată. Uneori a durat săptămîni, alteori luni, uneori un continent. Dar vii de fiecare dată.
Acum, tot ce a crescut în zi intră iar în descreștere. Dar acestei reveniri cine să i se sustragă... tocmai îmi zici că ți-am scris un poem de ură într-un vis. Și cel mai rău lucru pe care zici tu că ți-l spuneam e „o să-ți dau portocale, așa cum meriți”.
Începem scrisori fără să ne dăm seama. Primele cuvinte sînt în fiecare zi. Chiar înainte să ne trezim din vise: chiar înainte să ne vedem.