Îmi plîngeam de milă

Îmi plîngeam de milă.

Era ceva între ipohondrie şi un soi de tristeţe

Pe care o alimentam constant, cu pasiune, din orice.

Şi nu dorinţa de a primi atenţie

pentru că mă obişnuisem să trăiesc singură,

complet izolată.

Cînd coborîsem în piaţă să iau pîine, am văzut

pe trotuar,

în soare,

un petec de gazon smuls; pămînt şi un smoc de iarbă

foarte verde.

Am trecut pe lîngă şi am zis

să-i fac o poză. M-am răzgîndit instantaneu.

Mai bine să-l memorez

înainte să iasă din cîmpul meu vizual,

din cînd în cînd să-mi amintesc de el.

pînă cînd voi îmbătrîni.

Voi fi în stare?

Mai încercasem aşa cu o pisică încolţită

Şi sfîşiată de cîini la tomberoane

Pe care o văzusem de la bucătărie acum 15 ani.

Ideea aceasta m-a liniştit brusc,

Ca şi cum m-aş fi cufundat într-un obiect.

M-am aruncat pe pat.

Totul îmi convenea.

Blana pisicii a trecut electrizată într-o lumină crepusculară.

id