Imaginează viitorul (II)

Invitaţia de a imagina viitorul continuă şi săptămîna aceasta. Citiți despre ce este vorba şi care sînt primele răspunsuri primite aici. Provocarea seriei stă în relaţia pe care o dezvoltă cu evenimentele timpului prezent, iar sensul său se află în confruntarea dintre tipurile diferite de putere/autoritate pe care le au pe rînd oamenii politici, administratorii publici, simplii funcţionari, producătorii culturali, creatorii, cercetătorii, gînditorii, publicul de artă, managerii privaţi etc. Fiecare dintre aceştia acţionează asupra lumii artei şi culturii, dar foarte rar li se pune tuturor aceeaşi întrebare despre viitor. Lipsa prezenţelor contrastante, sau pur şi simplu diferite, cu privire la felul în care arată sau ar trebui să arate lucrurile din punctul lor de vedere creează nu doar impresia unui fals consens, ci chiar a unei lipse de alternative şi, în consecinţă, o nevoie de inventare a unui comitet/grup de experţi care să gîndească pentru aceştia lumea care urmează.

De la simplu spectator la ministrul Culturii, fiecare actor social din lumea culturii realizează continuu tranzacţii între nevoile şi resursele disponibile. Unii sînt doar dealeri între alte grupuri sau alţi indivizi, alţii intervin şi creează materie care poate fi schimbată în acest circuit. Chiar şi cei care aparent par doar să construiască „coridoarele” prin care această materie circulă nu sînt altceva decît un soi de dealeri de proces: administratorii publici, parlamentarii, cei care gîndesc şi aprobă legi sînt la fel de implicaţi în traficul dorinţelor şi viselor umane ca omul de marketing de la Procter & Gamble. Cînd relaţia dintre ceilalţi și grupul privilegiat care distribuie, colectează, administrează banii se scurtcircuitează, cînd aroganţa, incompetenţa şi lipsa de interes pentru altceva decît propriul bine meschin devin o crudă evidenţă, este, poate, necesară redescoperirea altor tipuri de putere, care pot da coerenţă unei societăţi şi o pot face funcţională pentru o varietate mai mare de actori sociali.

***

Tania Cucoreanu şi Andrei Ioniţă, VeiozaArte

Arta şi cultura au apărut şi există dintr-o nevoie firească a oamenilor de a crea, de a se exprima artistic, dar şi de a consuma conţinut cultural, iar această nevoie nu va dispărea nici dacă întreaga planetă va fi în faliment. Dacă ar fi să ne luam după conceptul pe care lucrează mulţi profi din şcoala pe care am urmat-o (deşi am promis să nu facem asta niciodată) – acela că artistul trăieşte şi creează din crize – , ar însemna că România e locul ideal pentru a produce artă. Dacă ar fi să ne luăm şi după numărul artiştilor străini care se stabilesc aici am putea chiar crede asta. Şi poate, la un anumit nivel, e chiar adevărat. România oferă, poate tocmai prin paradoxul şi absurdul care o caracterizează, „materie primă” din plin pentru artişti. Dar, ca în aproape orice domeniu, avem materia primă, dar stăm prost la mijloace de producţie.

Dacă e să vorbim despre viitor, şi nu unul foarte îndepărtat, văd necesară şi inevitabilă o redefinire a termenului sau, mai degrabă, a conceptului numit cultură. Speram că oamenii vor înceta să mai considere doar „arta de înaltă ţinută” ca fiind cultură, iar restul fenomenelor marginale care implică creaţie ca fiind subculturi. Şi mai speram că vor înţelege şi faptul că nevoia de cultură a oamenilor marginalizaţi, al căror acces la cultură nu este deloc înlesnit, este mai mare decît nevoia elitei, deoarece în cazul lor arta şi cultura pot funcţiona ca un motor de emancipare, şi nu doar ca entertainment fin.

Totuşi, segregarea aceasta dintre cultura instituţionalizată şi cea independentă va exista şi se va adînci din ce în ce mai tare. Artiştii bugetari vor cînta în continuare aceleaşi note blestemate de pe aceleaşi partituri clasice pe banii contribuabililor, pentru elite, în timp ce independenţii vor ajunge independenţi cu adevărat şi vor fi nevoiţi să creeze doar cu bani privaţi, întrucît, probabil, organisme de genul AFCN se vor desfiinţa din iniţiativa vreunui ministru care nu înţelege ce e cu independenţii ăştia. Ca să fim totuşi optimişti vom spune că nici nu va mai fi nevoie de organisme care să finanţeze sectorul independent din bani publici, deoarece se va crea un cadru legislativ în care aceştia să poată funcţiona şi fără bani de la stat. Ne referim la o lege a sponsorizării, care să ofere avantaje şi sponsorului, o lege a mecenatului etc.

Un alt moment inevitabil pentru arta independentă îl reprezintă apariţia producătorilor „comerciali”, ca să le zicem aşa. Firme care vor investi în producţia de spectacole de teatru, muzică, expoziţii şi alte evenimente culturale. Te-ai gîndi că apariţia acestora ar însemna rezolvarea problemelor legate de finanţare a sectorului independent. Poate doar pentru o parte din artişti, pentru care mai important este titlul proiectului scris în CV, decît conţinutul de idei. Asta pentru că producătorul are ca singur scop profitul, iar trip-urile tale artistice s-ar putea să i se pară simple mofturi, dacă ele nu-i umplu sala.

Sau poate publicul consumator de artă alternativă va alege să finanţeze în avans aceste producţii, prin donaţii, înţelegînd că doar astfel va putea avea acces la arta care îi place.

Iar, în final, sperăm că în cîţiva ani arta românească să nu mai fie considerată „la început” şi că proiectele se vor cerne mai bine, că nu va mai fi apreciată orice dudă artistică pe principiul „bine că se întîmplă/bine că face ceva”. 

***

Florin Poenaru, doctorand în sociologie şi antropologie socială la Universitatea Central-Europeană (Budapesta)

O să mă opresc pe scurt la două chestiuni pe care le consider implicite, şi esenţiale, în felul în care tu ai formulat problemele cu care ne confruntăm astăzi şi faţă de care sîntem chemaţi să imaginam posibile soluţii: pe de o parte rolul statului, pe de alta, natura produselor cultural-artistice.

În momentul de faţă, statul (român, dar evident nu numai) este un „stat-captiv”, acaparat de interese private de clasă şi folosit pentru producerea şi reproducerea privilegiilor celor care îl au efectiv în proprietate. Astfel, nu poate juca rolul de liant şi mediator social, capabil să redistribuie echitabil bunuri şi valori, pentru simplul motiv că nu lucrează pentru toată populaţia, ci pentru cei care îl controlează. Prin urmare, cred că adevărata provocare este tocmai recucerirea statului şi readucerea mecanismelor şi instituţiilor sale într-o zonă cu adevărat democratică. Doar decuplînd statul de interesele clasei dominante (care tocmai datorită acestei poziţii privilegiate, atît în relaţie cu capitalul, cît şi în relaţie cu statul a putut timp de 20 de ani să recite neobosit mantra pieţei libere atotştiutoare, în condiţiile în care nu avea nimic de riscat de fapt), putem apoi să (re)gîndim rolul statului în dezvoltarea, finanţarea şi promovarea unei culturi (în sens larg) democratice. Prin urmare, măcar ca experiment politic-apocaliptic sau ca artă a sfîrşitului lumii, ar trebui să preferăm urmările totale ale unui neoliberalism sălbatic dus pînă la capăt (de care oricum nu sîntem prea departe în acest moment), decît să asistăm (din nou) la felul în care statul-captiv intervine cu o nouă perfuzie menită să salveze capitalul şi interesele celor care-l deţin – în cultură, în artă sau în orice alt domeniu. 

Şi în ceea ce priveşte produsele cultural-artistice este mai întîi nevoie de un diagnostic corect pentru a putea formula apoi soluţii optime. Cu scuzele de rigoare pentru maxima generalizare care urmează, ceea ce se numeşte producţie cultural-artistică autohtonă, cu doar puţine excepţii, nu este decît o formă hedonist-burgheză, menită atît să ascundă contradicţiile sociale reale, cît şi să ofere distracţie pentru clasele dominante, adică tot acelea care ţin statul captiv. Ca şi în cazul statului care trebuie reapropriat din hăţişul intereselor private a celor care-l deţin acum în proprietate, cred că şi produsele culturale (de orice fel) trebuie mai întîi formulate pe alte baze economic-ideologice decît cele de astăzi, care servesc interesele clasei dominante (fie din punct de vedere al gustului, fie din punct de vedere al legitimării ideologice), pentru ca abia mai apoi să poată fi puse într-un circuit democratic menit să servească interesele unor segmente sociale mai largi.

Imediat după preluarea puterii, Lenin a încercat din răsputeri să închidă Balşoi Teatr, considerat un exponent al unei culturi burgheze complet deconectată de problemele sociale grave ale restului populaţiei, argumentînd că statul trebuie să se ocupe de alfabetizarea populaţiei, nu de subvenţionarea ideologiei estetice a clasei (încă) dominante. Paradoxal, într-o lume românească în care Lenin e exponentul răului absolut, proiectul lui rămîne ironic de actual: alfabetizarea (în toate sensurile) şi democratizarea accesului la produse culturale a claselor dominate nu se poate face decît scurcircuitînd cultura dominantă care împiedică alfabetizarea, prin monopolul asupra mijloacelor de producţie (şi reproducţie) şi democratizarea, prin monopolul ideologic, asupra „gustului estetic”. Cam asta ar fi, după mine, calea de urmat: să devenim electricieni.

Raluca Pop este iniţiatoarea banipentruarte, blog şi pagină de Facebook, unde sînt oferite informaţii despre finanţări pentru artişti şi operatori culturali din România şi unde se dezvoltă un spaţiu de reflecţie şi dezbatere despre legislaţia şi politicile culturale din România.