Iliberalismul răsăritean, o mutație politică
Nu este pentru prima oară cînd pe scena dezbaterilor publice din România sînt menționate curentele iliberale (sau antiliberale). Astfel de curente au existat și în perioada interbelică. În aceste discuții, de acum și de atunci, termenul „liberal” nu se referă neapărat la doctrina politică și cu atît mai puțin la partidul liberal în sine; el e termenul generic care desemnează ansamblul orientărilor democratice de la un anumit moment istoric. Chiar dacă în cazul românesc partidul liberal e cel care a pus bazele instituțiilor democratice incipiente în prima jumătate a deceniului trei al secolului trecut, liberalismul e văzut aici ca opțiunea de guvernare de tip democratic, cea care s-a dovedit în timp a fi „răul cel mai mic” în materie de organizare a societății.
Pe atunci, în perioada interbelică, principalele curente iliberale erau extrema dreaptă și extrema stîngă, respectiv legionarismul și comunismul. Dar ceea ce susțineau ele abia se mai poate regăsi în ceea ce se înțelege azi prin iliberalism. De exemplu, comuniștii nu puneau preț pe suveranitate, exceptînd-o pe cea sovietică, se înțelege. Lumea pentru ei nu era împărțită pe națiuni, ci pe clase, care erau transnaționale. De aici rezulta doctrina antinațională, de „autodeterminare pînă la completa separare” a minorităților, atît de „iliberală” în epocă, și care era extrem de antipatică în România abia devenită Mare. Astăzi, suveranitatea este un cal de bătaie al celor ce trec drept iliberali. Ea se definește mai ales în raport cu apartenența la Uniunea Europeană, care ar avea tentative de erodare a suveranității statelor membre. Un alt exemplu este parlamentarismul; comuniștii (dar și legionarii) îl considerau o emblemă a guvernărilor burgheze corupte iar singura soluție pe care au găsit-o la această problemă a fost cea extremă, a desființării partidelor politice. (Viziunea le-a creat, în paranteză fie spus, o serie de dileme acolo unde comuniștii erau tolerați, cum ar fi în Marea Britanie: să participe la alegeri, și să valideze astfel parlamentarismul, sau să meargă pînă la capăt pe calea „revoluționară”, boicotînd ideea alegerilor – dilemă pe care iliberalii britanici de azi se pare că nu o mai au din moment ce Nigel Farage de exemplu vrea pensie de parlamentar din partea „burghezei” UE). Exponenții iliberalismului modern însă nu au nimic împotriva parlamentarismului, cel puțin atît timp cît au majorități confortabile în parlamente. Pentru ei, parlamentul este un instrument prin care își impun politicile, deseori în mod agresiv, dar și tribuna prin care se exprimă suveranitatea, o instituție prezentată drept opozabilă la „abuzurile” UE.
La același capitol al corupției generalizate a vechii lumi se înscrie și utopia legionară a „omului nou”, curat, cinstit și corect. „Politicianismul” și „corupția” erau înfierate din plin de iliberalii interbelici, care profitau simultan și de criza economică. Discursul anticorupție nu era un monopol iliberal, e drept, dar caracteriza iliberalismul pe deplin. Astăzi însă, iliberalii nu au nici pe departe același patos anticorupție; dimpotrivă, judecînd după modificările legislative pe care le propun în România și Polonia, ei par să dorească mai degrabă atenuarea campaniei, tocmai în numele unor valori tradiționale, cum ar fi „dreptul la un proces echitabil”, sau postulatul că „nimeni nu e mai presus de lege”, inclusiv judecătorii, adaugă ei. Ar mai fi și antisemitismul, o marcă a extremei drepte interbelice, necaracteristică iliberalilor de după Război, în parte și datorită apariției supapei reprezentate de statul Israel. La fel, iliberalii de azi prezintă și o evidentă sfiiciune în a recurge la cultul personalității conducătorului, puternic compromis în timpul comunismului dar intens folosit în vremea legionarilor.
Pe unele teme majore așadar, genealogia iliberalismului prezintă fracturi. Sînt, e drept, și elemente de continuitate. Dacă iliberalii de ieri ar fi avut ocazia să facă o problemă din chestiunea emigranților sirieni probabil că ar fi procedat precum iliberalii de azi. Demonizarea străinului în paralel cu fetișizarea tradiției țărănești și religioase i-au caracterizat pe legionari și îi inspiră pe iliberalii de azi. Dar trăgînd linia, deosebirile sînt mai accentuate decît asemănările. Iar printre cele mai frapante deosebiri este că iliberalii de ieri erau marginali, pe cînd cei de azi sînt la putere, și în România, și în Polonia și în Ungaria, probabil și în Cehia. De unde mutația? Explicația rezidă în chiar înșiruirea țărilor care experimentează fenomenul. Toate sînt țări foste comuniste, adică țări în care marginalii iliberali de altădată au ajuns la putere și s-au menținut acolo timp de cîteva decenii. Contradicția „marginalilor la putere” a distrus polaritățile politice naturale, iar efectele se văd și acum, în anomalia iliberală de azi. În țările europene occidentale, iliberalii au rămas marginali după experimentul fascist, care a fost depășit. În estul Europei, valorile politice sînt încă volatile iar marginea și centrul politic încă sînt confundate.
Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.
Foto: Clădirea Parlamentului României, construită sub numele de Casa Poporului la inițiativa ultimului președinte comunist al țării, Nicolae Ceaușescu. Sursa: senat.ro.