„Hipodrom” de Nora Iuga, un roman cu puternice accente autobiografice

3 iulie 2020   Dileme on-line

Editura Polirom vă invită să citiți un fragment din romanul Hipodrom de Nora Iuga, apărut în colecția „Fiction Ltd.”, disponibil în curînd și în ediție digitală.

Copilăria, tinerețea și senectutea sînt cele trei borne pe care este construit bildungsromanul Norei Iuga, povestea unei vieți ce a gravitat mereu în jurul Hermannstadtului, orașul nespuselor bucurii, dar și al marilor tristeți. Aici începe povestea fetiței Nora, în interbelic, cu prieteni și jocuri, cu lecții la școala Ursulinelor și sași care își păstrează tradițiile cu strictețe și, mai ales, cu Jovis, calul alb din vitrina lui Schuster ce i-a însoțit gîndurile toată viața. Tot aici revine mai tîrziu ca tînără profesoară la o școală cu predare în limba germană în timpul regimului comunist și devine feblețea elevilor, ceea ce o ajută să treacă peste toate neajunsurile epocii. La vîrsta senectuții, deși locuiește la București, gîndul i-a rămas la același oraș al copilăriei. Hipodrom, un roman cu puternice accente autobiografice, aduce în fața cititorilor o viață încercată, dar presărată cu momente luminoase, precum și slăbiciunea autoarei pentru Sibiu și locuitorii lui, pe care i-a purtat în suflet mereu.

                        

Nora Iuga s-a născut pe 4 ianuarie 1931. Este poetă, prozatoare, traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România și a PEN Club. A publicat volume de versuri, printre care: Vina nu e a mea (1968), Captivitatea cercului (1970), Opinii despre durere (1980), Inima ca un pumn de boxeur (1982, 2000), Piața cerului (1986), Dactilografa de noapte (1996, 2010), Spitalul manechinelor (1998, 2010), Autobuzul cu cocoșați (2001, 2010), Petrecere la Montrouge (2012), Cîinele ud e o salcie (2013), ascultă cum plîng parantezele (2016). Volumele sale de proză și poezie au fost traduse în mai multe limbi. A tradus peste 30 de titluri din Nietzsche, Strindberg, Celan, Jünger, Günter Grass, Elfriede Jelinek, Herta Müller etc., dar și cărți pentru copii. În anul 2007 a primit Premiul „Friedrich-Gundolf”, oferit de Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung, Darmstadt. La recomandarea președintelui Republicii Federale Germania, Joachim Gauck, în anul 2015 este decorată cu ordinul „Crucea de merit” în grad de cavaler. În anul 2017, președintele României, Klaus Iohannis, i-a conferit Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Comandor. La Editura Polirom a publicat romanele Sexagenara și tînărul (2004, 2012), Săpunul lui Leopold Bloom (2007), Hai să furăm pepeni (2009, 2015), Harald și luna verde (2014, 2016) și Lebăda cu două intrări (2016, 2017).

***

Hipodrom (fragment)

Îmi amintesc că în studenţie, ba încă din liceu aveam tentaţia de a ne iscodi hazardul. Noi ziceam că ne jucăm, dar de fapt, acolo unde credeam noi că s-ar putea ascunde răspunsul, încercam să pătrundem ca într-un joc de-a v-aţi ascunselea. Cînd eram eleve printr-a V-a, chiar la Ursuline, circulau prin clasă caiete cu fel de fel de întrebări, din care nu lipseau „Ce ne aduce viitorul?“, „Ce ne dorim cel mai mult?“, „Cine şi cum va fi ursitul?“, „În ce epocă am fi dorit să trăim?“, „Ce ţară ne atrage cel mai mult?“, „Ce muzică?“, „Ce scriitor?“, „Ce limbă?“, „Ce animal sau ce floare sau ce culoare sau ce piatră preţioasă am fi vrut să fim, dacă nu ne năşteam oameni?“. Jocuri de copii, sîntem tentaţi să spunem, dar lucrurile sînt mult mai serioase decît par. Uneori, răspunsurile care ni se dau ne spun mult mai multe lucruri despre noi decît ce voiam să ştim. În spatele acestor jocuri se ascunde dorul după fiinţa noastră eternă. Cine ne poate garanta că am fost cîndva ceea ce vrem încă să fim sau de ce purtăm permanent cu noi dorul eternei reîntoarceri? Îmi amintesc că, studentă fiind şi devorînd cu voluptate convingerile lui Blaga, ceea ce, din păcate, nu mai pot spune azi, ştiu că am întîrziat mult asupra unei idei care mă mistuia şi pe mine: „De ce ne cheamă de multe ori mai irezistibil un loc complet străin decît locul natal?“. Fiindcă sînt nenumărate locuri în care ne naştem şi sînt convenţionale şi unul singur, primul, care este fundamental. Ideea nu-i simplă, are infinite ramificaţii. De ce Egiptul? De ce Amarna? De ce Akhenaton? Toţi bărbaţii pe care i-am iubit poartă trăsăturile lui. Şi coborînd treptele ajungem la detalii. Descoperim o geometrie severă, bazată pe drepte şi unghiuri în mişcările lor, în dansurile lor, în frescele păstrate pe pereţii interiori ai piramidelor, rafinamentul fardurilor, unghiile lungi şi ascuţite adăugînd membrelor lungime şi supleţe. Nici o rasă nu ne-a lăsat un asemenea exemplu de fineţe şi nobleţe. Totdeauna m-au atras Egiptul şi piramidele şi mumiile, mai ales mumiile şi cultul morţilor. Ei au cunoscut cel mai mare secret, aşa se şi explică cum au putut nişte bieţi sclavi fără nici o tehnică specializată să înalţe construcţii de amploarea piramidelor lui Keops, Kefren şi Menkaura, dar tot ce m-a vrăjit şi mi-am visat încă de la zece ani a crescut permanent în mine fără nici o noimă şi fără nici o intenţie personală de a-mi împlini un ideal. Nu am în mine decît siguranţa că eu vin de-acolo şi acolo mă voi întoarce. Şi nu pot să jur că în cei mai bine de 5.000 de ani, prin care nu ştiu pe unde am peregrinat de atunci, să nu-l fi întîlnit şi pe Akhenaton în diferite ipostaze, inaccesibile nouă acum, dar superbele noastre învelişuri s-au amînat pentru un altădată promis. Sigur vă veţi întreba „dar ce caută acest studiu într-un jurnal autobiografic?“. Nimic altceva decît că nu m-au atras niciodată decît bărbaţi care semănau cu Akhenaton, dar şi cu mine totodată. Aici lucrurile devin şi mai interesante.

Mai multe