Haos și compulsivitate

● Mihai Ignat, frigul (elegie), Editura Nemira, colecția „Vorpal“, 2018.

Mihai Ignat reușește în frigul să construiască un poem amplu, o elegie, după cum el însuși mărturisește. Trebuie remarcat încă de la început că acest poem îți păstrează forța și intensitatea de la început până la sfîrșit. Nu există pasaje diluate, nu există „pauze de respirație”. Totul pare un vortex textual ce înmagazinează în sine tot ceea ce percepția creatoare izbutește să capteze dintr-o  realitate și așa ambiguă. Iată cum începe poemul: „și știu că e viața, mai puțin o zi, / deși nu fac decît să stau / pe spate, cu mîna ridicată, / chiar dacă nu-mi curge sînge din nas, / ci numai prin vene și nici / un simțămînt în mine deși mă întorc / de pe o parte pe alta / ca atunci cînd mă voi răsuci / în întuneric / și nici un cuvînt și nici o mie de cuvinte / nu vor putea să exprime oroarea noului / tărîm care de fapt e cel mai vechi așa că antidotul / e pileala”. Deși pare că poetul anunță o distorsionare a simțurilor, pentru explorarea multiplelor fațete ale realității, acest lucru nu se produce. Nu avem de-a face cu distorsionare alcoolică, ci cu o hiper-luciditate.

Există în carte numeroase semne ce țin de corporalitate. Luate împreună formează un tot unitar plin de semnificații. Acestea diferă în funcție de context. Uneori ele se contrazic deoarece instanța lirică trăiește intens stări contradictorii. De aici derivă o altă caracteristică a scrierii. Anume, compulsivitatea care se degajă din fiecare vers. Viața e trăită sub presiunea unei verbalizări continue ce trădează existența unui gol lăuntric. Poetul disimulează, încearcă să orienteze atenția cititorilor spre altceva. Deși poemul e un act lăuntric, adevărata esență a lui trebuie descoperită într-un subsidiar greu de detectat: „în loc să urlu / să mă tăvălesc pe jos / să fac țăndări / să creez brusc / cioburi și haos așa că nu-mi rămîne / decît să-mi / aduc aminte că uneori culoarea cea mai vie / înseamnă / otravă / nu neapărat în stare pură, / nici nimicul nu mai e / în stare pură ci crește / ca iedera pe ziduri / colmatează lemnul și materiile / poroase și chiar inima / ținută în mișcare de pumnul / delicat al sîngelui”.

Frigul e și un poem al vîrstelor. Conștientizarea vîrstei de mijloc are drept consecință o nostalgie sălbatică, o necesitate continuă a autoanaliză. Scriitura e un spasm ce pare că nu poate fi neutralizat prin nimic deoarece provine dintr-o stare de necesitate atroce. Eul devoalat pînă la goliciune absolută are nevoie de un antidot pentru a nu ajunge la extincție. Și acest antidot își are originea în diversele tentative de plonjare în realitate. Dimensiunea recognoscibilă a lumii nu se identifică perfect cu realul. Totul e o provocare de descoperire a adevăratei naturi a subiectivității: „văzut de departe sunt mai frumos / decît văzut de aproape / sunt obsedat de femeile frumoase și tinere / sunt obsedat de femeile frumoase / sunt mai viu decît o lămîie strivită / sunt un viitor bătrîn / sunt un fost tînăr / sunt un ingrat / nu-mi pasă de ceilalți / sunt un imigrant / al disperării / e respingător să fii singur”.

O altă caracteristică a acestei cărți este aceea că poemul se autointerpretează. Nu puține sunt acele fragmente de reflexivitate textuală. Autorul iese din scriere pentru a o vedea din afară cu scopul de a comite unele corijări. Tehnica nu e nouă, dar se dovedește a fi cât se poate de adecvată în acest caz. Asta face posibilă și dezvoltarea poemului. Printr-o energie ce-și are mai multe surse, printr-o autogenerare continuă ce transformă aluviunile textului în puncte forte.

Datorită caracteristicilor enumerate și argumentate mai sus, frigul este de departe cea mai bună carte de poezie a lui Mihai Ignat.

Şerban Axinte este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: My murderer’s chant and other poems (2006-2016), traducere de Ioana Miron, Editura Vinea, 2017.