Hagi şi cultul personalităţii

1 iunie 2010   Dileme on-line

(Apărut în Dilema, nr. 385, 30 iunie - 6 iulie 2000)

Poate că Dilema n-ar greşi dacă ar consacra - nu imediat, problema e prea congestionată - un număr "Cazului Hagi", fără să se înfricoşeze că astfel fotbalistul ar intra în galeria altor cazuri analizate în paginile ei, de cu totul altă natură şi celebritate. Minţile riguroase n-ar trebui să se scandalizeze. Pentru toţi cei care dispreţuiesc indignările la fel de facile şi repezi ca lacrimile şi băşcăliile, pe scurt: pentru cei inteligenţi, Hagi se impune ca un caz unic după 1989, depăşind prin proporţiile şi dimensiunile lui problemele, fie şi copleşitoare, ale Naţionalei de fotbal.

"Maradona din Carpaţi" este primul român - om simplu, băiat plecat din sărăcie - care s-a bucurat şi se bucură de un cult spontan al persoanei sale pe măsura celui organizat cu ferocitate pentru Nicolae Ceauşescu, tiranul căzut. Fericită pînă la inconştienţă de libertatea ei de expresie, o naţiune cu personalitate accentuată, altfel "moartă de foame", "înspăimîntată de viitor", dezgustată de politicieni, găseşte resursele de energie pentru a ieşi din casă, la orice oră de zi sau de noapte a unei victorii, ca să scandeze cu un nemărginit entuziasm (expresie den bătrîni!) numele lui Hagi, sugerîndu-l ca preşedinte al ţării pe vremea lui Iliescu, adică a stîngii la putere, încoronîndu-l ca Rege în regimul Constantinescu, care va să zică al dreptei; a devenit un stereotip al limbii slobode că Hagi e un mit, o legendă vie a României postceauşiste; e deja un şablon ca tot ziaristul autohton, ajuns peste hotare, să înregistreze satisfăcut că mai fiecare străin cu care vorbeşte despre România începe cu Hagi (de multe ori Hagi şi Ceauşescu!). Tot ce face Hagi - de la dribling pînă la afaceri - nu cunoaşte umbră, nu a stîrnit obiecţii, critici, nicicum pamflete într-o ţară unde pamfletul a ajuns precum surîsul în caracterizarea altor ţări. Chiar aceste rînduri nu-s deloc un protest, de altfel inutil, ci o înşiruire de evidenţe cu privire la starea naţiunii.

O astfel de evidenţă este şi aceea, fără de precedent, a cultului la care poate fi înălţat un fotbalist, azi, în România, şi nu numai. Legenda, "monumentul" loveşte într-adevăr extraordinar o minge, fentează formidabil, marchează din unghiuri imposibile, e capabil "să schimbe singur soarta unui meci" - expresia care, definitivîndu-i geniul în dribling şi în şut, i-l extinde pînă la garantarea tuturor calităţilor umane: bun la suflet, drept în hotărîri, curat în gînduri etc. Nici un om politic, nici un poet, nici un savant nu poate dobîndi aura aceasta de imunitate şi umanitate care iradiază dintr-un number 10 de incontestabilă valoare naţională şi mondială. Rege sau preşedinte, ambasador perpetuu, el e, în cele din urmă, şi "singura bucurie" a unui neam amărît. Fenomenul nu e singular: Franţa campioană mondială - chipul lui Zidane se înalţă, sub reflectoare, pe tot Arcul de Triumf al Parisului, Stanley Mathews sau Alf Ramsey capătă titlul de "sir", Roger Milla în Camerun e decretat erou naţional, Pele în Brazilia e simbol şi ministru, a se ridica statui fotbaliştilor nu mai e o exagerare, o extravaganţă; face parte din revolta maselor ca după mitul bucătăresei în conducerea statului revoluţionar, să se impună - ceva mai reformist - cel al goleadorului. Cu un accent în plus, ca de obicei, în România s-a înlocuit cultul tiranului cu cel al unui fotbalist care poate participa, în aceeaşi zi, la lansarea a două cărţi care-l cîntă. Tiranul n-ar fi admis aşa ceva, el punînd poliţia să supravegheze ce scandează mulţimea, cîtă era permisă, cînd o echipă românească adusese la Bucureşti Cupa Campionilor europeni; democratic vorbind, prefer - cu tot hazul lui dubios - cultul fotbalistului unic celui al partidului unic.


Numai că peste toată sociologia asta a balonului rotund au avut loc unele fenomene simple, omeneşti şi prea normale: după aproape două decenii de joc şi mai puţin de joacă la cele mai celebre echipe ale Europei, ducînd gloria României unde n-a parvenit nimeni în ultimul deceniu, de la Paris la Istanbul, de la Madrid la Barcelona, legenda vie îmbătrîneşte ca orice om. La 35 de ani, Hagi oboseşte mai repede, nu mai driblează ca pe vremuri (ce expresie!), dar încă poate conduce o echipă de turci la cucerirea unei cupe europene; răsuflă din greu, totuşi mai poate găsi o lovitură unică; dacă vrea să iasă din Naţională, o noapte întreagă lumea se roagă de el să n-o facă, să nu ne lase orfani; dacă reintră în arenă, "îi bate singur pe unguri", dar după aceea cere un alt antrenor fiindcă cel în post declarase că se poate juca şi cîştiga şi fără Hagi, cum se dovedise la Porto; pleacă la Campionatul European visînd să ajungă în semifinală, iar după primele două meciuri e suspendat pentru cumul de penalizări; e tot mai nervos din cauza arbitrilor care l-ar vîna nemilos; nu joacă împotriva Angliei, dar echipa - descrisă înainte de meci ca "o barcă fără pînze printre piraţi", în stilul metaforei obsedate de cîrmaci - face o partidă extraordinară şi îi elimină pe supuşii Majestăţii Sale; se aşteaptă să facă totul în meciul decisiv cu Italia, dar acolo omul clachează nervos, ca niciodată în cariera lui: îl loveşte involuntar dar dur pe un adversar - el care nu a lovit niciodată; protestează ca un mahalagiu la o decizie a arbitrului, fără să-i mai pese că va fi eliminat şi îşi va lăsa echipa în 10 oameni. Şi peste toate va da apă la moară tuturor celor care îi cer - tot democratic, prin presă - să nu mai joace în Naţională... După ce-şi prezintă scuzele, la cabină, italianului rupt pentru două luni, se întoarce tăcut acasă şi va adresa o scrisoare tuturor suporterilor, recunoscînd că anumiţi ziarişti "l-au făcut să plîngă". Nu-i cel mai bun răspuns.

Hagi e primul român care, după căderea tiraniei, semnalează pe viu, fără multe teorii, în cel mai accesibil stil că nici un cult, al nici unei personalităţi, nu mai "ţine" şi nu are spor; rămîne de văzut ce război civil va mai ţîşni şi din chestia asta.

Mai multe