Gramatica extincţiei

● Ștefan Manasia, Cerul senin, Editura Charmides, 2015.

Ștefan Manasia nu a dat nici un rateu pînă acum. Toate cărțile publicate pînă în prezent de scriitorul clujean – Amazon și alte poeme (2003, 2005), Cartea micilor invazii (2008), Motocicleta de lemn (2011) și Bonabo sau cucerirea spațiului (2013) –   îi consolidează o poziție importantă – cîștigată foarte devreme –  pe „lista scurtă” a poeților generației 2000. Din punctul meu de vedere, poetica lui constă într-o explorare a faptului divers, dar nu în maniera deja uzată a ultimele trei decenii, ci prin extragerea esențialului din detalii aparent nesemnificative, detalii ce au potențialul de a stimula trăiri intense, explozive, dar care rămîn înregistrate cu o oarecare detașare sfidătoare (Doris Mironescu dixit). Manasia știe ce are de făcut cu fiecare mică „revelație” la care ajunge asistînd la propria viaţă. Ce anume face? O minimalizează, o trimite chiar în derizoriu. Pe de altă parte, prezența / figura scriitorului e pregnantă.  Manasia e acolo în lumea percepției sale, e stăpînul absolut al universului său interior & exterior.

Cerul senin (trebuie să fii de-a dreptul impertinent să pui un astfel de titlu) e cartea unei reconcilieri cu sine, lipsită de orice urmă de patetism, trecută printr-un filtru ironic, dublat de un anumit cinism reținut. Dar acest traseu (al reconcilierii) n-ar fi fost posibil fără o apocalipsă prealabilă, care să fi perturbat serios sensul lucrurilor. Expediția lui Manasia din diferitele tipuri de realitate ce coexistă în acest volum aduce foloase semnificative noii viziuni ce se încheagă pe parcursul cărții. Ea se desfășoară între un Enter și un Exit identice, care concentrează doi ani de existență: „ceață afară, abur, broboane pe geam: / «adevărul e cerul senin», / cum zice Nino Stratan”.

Viziunea asupra lumii la care poetul ajunge se află în strînsă legătură cu mai multe tipuri de imaginar ce stau alături în poezia lui Manasia fără să se stingherească. Astfel, imaginarul zoologico-biologic, cel tehnic, cel science-fiction, cel sensibil uman, patern și, cum s-a mai spus, cel șamanic conduc spre o perspectivă insolită asupra amintitei realități multifațetate: „Luminile se aprind / la ferestre / unde nu zăresc / niciodată pe nimeni. / Doi lupi alsacieni / patrulează / grădina, ograda, / înspăimîntați / și exasperați / că biolingviștii / nu le-au descifrat / pînă acum limbajul” (Casa cu lumini automate).

Toposul „acasă” comportă diferite nuanțe: „Lupul cel rău / n-a prins purcelușii / îți amintești / trăgîndu-mi / brațul cu / mînuța ta / bondoacă / spre ceea ce / ar trebui să fie / A/CA/SĂ” (Pe zăpada dintre garaje) sau „Profesorul Mușina / m-aștepta cele 15 minute / și de fiecare dată / spunea Vedeți? / sau doar țîțîia arătînd / către ușă. Mi se / făcea jenă și nu mai / intram / întorcîndu-mă / în căsnicie, / să-mi termin sandvișul, / pe urmă la tuburi / unde era(m) mai si(n)gur” (Școala din deal)  sau „Şi numai gîndul că mîine, pe orice fel de lumină, vom / ieşi amîndoi să construim şi să demolăm, să inventăm / întîmplări, face totuşi să mai găsesc uşa şi cheia şi cana- / peaua, vidul domestic în care aparatele electrocasnice / înalţă muzici spre distrugerea mea” (Fetiţa lui Darth Vader 8).

Aşadar, „acasă”  e un loc al dezolării, al neîmplinirii, al extincţiei de sine. Totuşi, în strînsă legătură cu acest „acasă” se află mai multe poeme paternale foarte reuşite, toate acestea degajînd starea de inefabil a miracolului cotidian: „Despre mica Estera tatăl ei / tastează poeme, desigur, / numai pentru că Dumnezeu are / imaginaţia limitată” (Estera la doi ani jumate) sau, şi mai elocvent, „Din autobuz i-am arătat / Esterei / copacul roşu ca-n / Anotimpurile lui Kim-Ki-duk / Mi-era teamă / că o să accelereze şoferul / iar ea va pierde per sempre / miracolul” (Miracolul).

Sentimentul extincţiei creează diferite tipuri de poeticitate. Unele texte conturează un univers postuman, altele mărturisesc înstrăinarea şi golul domestic, în altele se regăsesc semnele unei victorioase reveniri posttraumatice: „Am fost / cel mai / futut / dintre / pămînteni / şi acum / sînt / cel mai / iubit / dintre ei” (Biographia literaria). Poetul ia distanţă de tot ceea ce i s-a întîmplat şi i se întîmplă. Nu manifestă empatie cu sine. Constată dezastrele din jurul său şi le dezvăluie cititorilor într-o manieră cool, într-un slang poetic ce face imposibilă tentaţia patetismului. În Sîntem generaţia extincţiei, autorul pare ceva mai vehement, mai angajat în generalizarea acelei stări de stingere, de slăbire a forţei vitale.

Volumul conţine multe poeme foarte puternice, printre care, Aterizare forţată, Bunavestire. 25 martie, About a girl, Energy fools the magician, Autodenunţ, cele trei poeme şamanice intitulate Lithium (Dansul şearpelui) şi Taurul mecanic. Din toate acestea reiese imaginea poetului capabil să jongleze cu propriile sale percepţii lipsite de dramatism. Extincţia rămîne cuvîntul de ordine, dar prin asumarea lui pe diferitele trepte ale conştiinţei el începe să-şi desemneze contrariul. Extincţia conduce spre o redescoperire a vitalităţii. E o renaştere anunţată printr-o serie de apocalipse paradisiace.      

Şerban Axinte este scriitor şi cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, Filiala Iaşi. Cea mai recentă carte publicată: Gabriela Adameşteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Tracus Arte, 2015.