Gîlceava absurdului cu istoria

30 octombrie 2018   Dileme on-line

● Despre senzația de elasticitate cînd pășim peste cadavre, de Răzvan Mureșan, Teatrul Național din Cluj-Napoca.

Duhul „tătucului” Stalin a bîntuit de trei ori în ultimii cinci ani prin Teatrul Național din Cluj-Napoca, inițial în Art Club, după care s-a mutat în sala Euphorion. Probabil v-ați dat seama că mă refer la seria de trei spectacole regizate de Răzvan Mureșan pe texte de Matei Vișniec: Spectatorul condamnat la moarte (2013), Richard al III-lea se interzice (2015) și recenta montare Despre senzația de elasticitate cînd pășim peste cadavre.

Pe rînd, regizorul Răzvan Mureșan ne-a prezentat mecanismul diabolic al sistemului juridic din perioada stalinistă, sacrificiul lui Meyerhold în aceeași perioadă istorică pentru ca acum să ne confrunte cu amprenta greu de șters a stalinismului transpus în spațiul românesc. Deși cu anumite fluctuații, distribuția își păstrează în general structura în cele trei spectacole și putem cu ușurință să observăm cum actorii sunt asimilați unor tipologii care trasează un fir roșu al trilogiei, profilul lor artistic și cheia în care le este atribuit rolul de către regizor fiind cele care scot la iveală semnificațiile pieselor lui Matei Vișniec care sunt, desigur, o critică la adresa sistemului comunist în varianta lui stalinistă, dar, în același timp, reprezintă mai mult de atît.

Nu rămînem niciodată într-un singur plan de discurs, spațio-temporalitatea din creațiile lui Matei Vișniec, trecută prin filtrul regizoral al lui Răzvan Mureșan, este purtătoarea unor potențialități de sens care se manifestă în durata și perimetrul istoric propus, deschizîndu-se concomitent spre alte planuri.

În acest sens, universul lui Eugen Ionescu, dramaturgul căruia Matei Vișniec îi aduce un omagiu prin piesa Despre senzația de elasticitate cînd pășim peste cadavre (scrisă în anul 2009, ȋn Franţa, la cererea actorului și regizorului Mustapha Aouar, director al companiei Gare Au Théître din Ivry-sur-Seine, cu ocazia centenarului naşterii lui Eugène Ionesco) nu este doar o lume alternativă, un contrapunct al realității imediate, al calvarului istoric instituit de atrocitățile sistemului stalinist. Absurdul ionescian este consubstanțial cu lumea personajului principal, poetul Sergiu Penegaru, o veritabilă fîntînă de versuri, creator fără intermitențe ale inspirației, care, ca și Meyerhold în Richard al III-lea se interzice nu face compromisuri cu arta sa, ceea ce conduce, inevitabil, la întemnițarea sa.

De o funcționalitate impecabilă în spectacol este decorul creat de Răzvan Mureșan, un univers miniatural care conține în el toate spațiile cuprinse în textul piesei. Cei doi pereți sunt fie redacția, fie barul, din ei se deschid ferestrele casei surorii lui Penegaru, pentru ca apoi să devină celula de detenție în care o adevărată metafizică a rîsului își face loc atunci cînd cei încarcerați povestesc piesa absurdă a lui Eugen Ionescu, Cîntăreața cheală.

Ceilalți doi pereți care închid spațiul sunt reprezentați chiar de public, de cele două laturi populate cu spectatori. Astfel, martorii spectacolului sunt asimilați edificiului istoric al piesei, ca potențiale cărămizi ale unei realități din care inevitabil provin. Nu e de mirare că din rîndurile publicului este invitat Eugen Ionescu însuși să intre în scenă, un spectator fiind ales în acest sens. Spre final, interactivitatea se va intensifica, spectatorii devenind, prin dialog, parte activă în spectacol.

Probabil cel mai important aspect al spectacolului este faptul că personajul Cîntăreața cheală își manifestă prezență la întretăierea dintre ființă și neființă, punînd sub semnul întrebării orice posibilă definiție a realității. Ea intră în celulă, plutește prin tot universul lui Penegaru, cei doi comportîndu-se ca un cuplu aflat la debutul unei idile. Uimirea Cîntăreței este generată de importanța pe care o primește ea în acest context, tocmai ea, un personaj „care nu există”. Conceptul de non-existență se dovedește funcțional în economia piesei și a spectacolului. Materia realității imediate se metamorfozează într-o formă de inexistență operată cu mijloacele absurdului. Acesta conferă o concentrație de realitate unei lumi aparent fără substanță, dar care funcționează impecabil, întocmai ca o supratitrare a istoriei realizată cu un inventar inepuizabil de sensuri.

Trebuie subliniată calitatea interpretativă pe care Patricia Brad o conferă personajului Cîntăreața cheală. Forma de expresie atribuită acesteia e cristalizată printr-o corporalitate aproape ireală, în perfect acord cu uimirea generată de revelația non-existenței. Nicio o secundă nu este abandonat profilul personajului, nu este părăsit spațiul absurdului, iar inserțiile în realitate accentuează și mai mult stranietatea sa.

În rolul poetului Penegaru, Matei Rotaru dovedește, așa cum ne-a obișnuit, abilitatea de pendula cu ușurință între lumile și planurile spectacolului, de a organiza, cu energie și asumare toată substanța spectacolului care gravitează în jurul său și de a transmite toate resursele de sens generate de infrastructura poetică a piesei lui Matei Vișniec.

Cristian Grosu, în rolul Redactorului șef, construieşte un personaj dual, o existență ce poartă marca a două fețe ale aceleiași monede istorice. Directorul închisorii, Adrian Cucu, transmite cu acuratețe cinismul și umorul negru generate de o realitate de coșmar, întocmai ca și Miron Maxim (Fostul ministru, Judecătorul), a cărui interpretare e greu să nu o citim în continuarea registrului elaborat în Richard al III-lea se interzice în rolul lui Stalin.

Universul feminin al spectacolului susținut de Patricia Brad cu tonalitatea irealității deja menționate, este completat și potențat de Diana Buluga (Vera) și de Alexandra Tarce (Miți), cu nuanțele cerute de profilul personajelor pe care le interpretează. Sivius Iorga, in rolul soțului Verei, interpretează un personaj de factură distinctă celor ce i-au fost încredințate în celelalte două spectacole din trilogia regizată de Răzvan Mureșan.

Una dintre scenele cele mai semnificative ale spectacolului este creată de Miron Maxim, Cătălin Codreanu, Petre Băcioiu și Matei Rotaru: momentul povestirii în închisoare a piesei Cîntăreața Cheală de Eugen Ionescu. Există o întreagă poezie a rîsului în această scenă, în care devine evidentă funcția absurdului, rolul său în demascarea și amendarea ororilor istoriei. Absurdul este, din această perspectivă, vocea critică menită să “certe” istoria pentru convertirea vieții în producție de cadavre.

Răzvan Mureșan se dovedește, în raport cu creația lui Matei Vișniec, mai mult decît un regizor. Prin cele trei montări ale sale, avînd în centru problematica stalinistă reflectată în creațiile lui Matei Vișniec, el a realizat o veritabilă hermenutică ce s-a manifestă cu acuratețe în materializări scenice de valoare.

Spectacolul a fost prezentat în cadrul Întîlnirilor Internaționale de Cluj (2018) și a făcut parte din selecția oficială a Festivalului Național de Teatru – Ediția 2018.

Despre senzația de elasticitate cînd pășim peste cadavre de Matei Vișniec

regia şi decorul: Răzvan Mureșan
costume: Ilona Lorincz
asistent de scenografie: Radu Lărgeanu
maestru de lumini: Jenel Moldovan
Distribuţia:
Poetul: Matei Rotaru
Redactorul Șef: Cristian Grosu
Miți: Alexandra Tarce
Directorul închisorii: Adrian Cucu
Fostul magistrat: Cătălin Codreanu
Fostul ministru, Judecătorul: Miron Maxim
Filozoful: Petre Băcioiu
Vera: Diana Buluga
Soțul Verei: Silvius Iorga
Cîntăreața cheală: Patricia Brad
regia tehnică: Răzvan Pojonie
operatori lumini: Alexandru Corpodean, Ionuț Maier
sonorizare: Vlad Negrea

Gina Șerbănescu este critic de teatru.

Foto: Nicu Cherciu

Mai multe