Ghici cine votează pe cine?

Organizaţia Expert Forum remarcă faptul că au trecut 7 ani de cînd România a devenit ţară membră a UE şi se întreabă cîţi dintre candidaţii la europarlamentare au cei şapte ani de-acasă? Proiectul lor « Votez EUropean pentru alegeri romanesti » este realizat în parteneriat cu Centrul Român pentru Politici Europene, Centrul Raţiu pentru Democraţie şi Funky Citizens, cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanţat de Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, administrat de Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile. Scopul proiectului este de a monitoriza funcţionarea sistemului legislativ şi instituţional, pentru a propune alături de factorii interesaţi modificări ce vor conduce la eficientizarea acestuia pe termen lung.

Alegerile din România readuc permanent pe agenda publică probleme cu care se confruntă instituţiile responsabile cu organizarea proceselor electorale, organizaţiile neguvernamentale sau competitorii electorali. Însă de multe ori rămîn fără rezolvare. De pildă Expert Forum recomandă norme clare privind facilitarea accesului persoanelor cu dizabilităţi locomotorii în secţiile de votare.

Faptul că această problemă, relativ minoră în economia tumultoasă şi obscură a alegerilor, a rămas nerezolvată, spune totul despre atitudinea politicienilor faţă de alegătorii lor şi dovedeşte că aceştia nu au cei 7 ani (europeni) de acasă.

Dar acest lucru nu trebuie să ne mai uimească. Marea masă a alegătorilor români este caracterizată de (prea) mulţi în primul rînd prin raportare la orbirea aparentă de care dă dovadă atunci cînd trimite în Parlament politicieni corupţi sau incapabili să aducă Europa în fiecare casă şi să îi facă mîndri că sînt. Pe cale de consecinţă, votantul tipic este prezentat, adesea în batjocurā, sub sintagma simplă de alegător „iraţional”.

Ipoteza de lucru a politicienilor români este similară şi vizează extragerea voturilor de la clientela de partid (prin recompensă sau şantaj) şi de la alegătorul „iraţional”, cu educaţie deficitară, uşor manipulabil şi a cărui vot este uşor de cumpărat. În aceeaşi vulgată a politicianului tipic, acestei majorităţi amorfe şi inerte i se opune o minoritate cu idei şi atitudini care nu contează în economia maşinii de făcut cîrnaţi a alegerilor. Alegătorul sărac şi fără acces la educaţie este victima preferată a candidatului român. Dacă ar fi să dăm crezare teoriei conspiraţiei, politicienii români menţin deliberat poporul în condiţii de precaritate materială şi spirituală pentru a extrage mai uşor voturi.

Dar este oare chiar "iraţional" alegătorul simplu? Cît de "raţional" este tot ceea ce se întîmplă în jurul lui? La fiecare patru ani alegătorul „iraţional” vede că vila alesului creşte deodată cu noua şcoala din sat sau cu noul sediu a primăriei, e zidită cu aceleaşi cărămizi şi e zugrăvită cu aceeaşi vopsea, cumpărate din bani europeni. Acelaşi alegător vede că prin acoperişul şcolii plouă, dar căsoiul alesului este impermeabil. Alegătorul „iraţional” nu vede nicio diferenţă între palatele aleşilor (toate sînt din ce în ce mai mari), la fel cum nu vede nicio diferenţă în viaţa lui, retrospectiv, din patru în patru ani. În tradiţia populară toţi politicienii sînt hoţi. Dar cum să îi diferenţiezi la vot? Toţi se îmbracă la fel, sînt conduşi în  aceleaşi maşini, vorbesc la fel. Toţi oferă cam aceleaşi pungi de făină, iar micii au acelaşi gust. Chiar şi afişele electorale arată cam la fel. La televizor află că ăia care erau răi ieri, azi sînt buni, iar mîine probabil vor fi iar răi. Alegătorul „iraţional” vede că nu se schimbă nimic. Acesta este oare principalul motiv pentru care este „iraţional”?

Dincolo de ceea ce observă cu ochiul (relativ) liber, alegătorul „iraţional” acţionează pe baza informaţiei de care dispune. Iar informaţia e puţină şi scrîntită. Alegătorul „iraţional” se uită la talk-showuri cu acelaşi instinct cu care se uită la “Las Fierbinţi”. Actorii din dezbaterile televizate joacă prost, dar sînt credibili pentru că îşi joacă prost propriile personaje. Nu sînt răsturnări spectaculoase de situaţie în telenovela talk showurilor, este o rutină a certurilor de mahala. La „Las Fierbinţi” se rîde, la talk showuri se înjură. Efectul terapeutic e acelaşi, iar alegătorul „iraţional” este mulţumit pentru că se poate exprima liber. În faţa televizorului el şi politicianul sînt egali: „iraţionali”.

Profilul alegătorului „iraţional” ideal este completat de alţii şi prin suprapunerea imaginii unei fiinţe superstiţioase (cu frică de Dumnezeu) a cărei sete de credinţă se astîmpără prin zidirea de biserici de beton, cît mai mari şi cît mai dese. Aidoma boierului medieval ctitor de biserici, baronul politic contemporan împarte cu dărnicie bani pentru ridicarea de lăcaşuri de cult. Diferenţa este că banii de azi sînt publici, iar bisericile de odinioară erau private. Alegătorul „iraţional” este credincios pentru că se închină şi merge la Biserică. Clerul nu uită să îi reamintească să se roage pentru mai marii dregători ai ţării. Clerul uită să le reamintească aleşilor care sînt păcatele de care ar trebui să se ferească: mîndria, invidia, iubirea de argint, desfrînarea, lăcomia pîntecului, trîndăvia şi mînia. Este ciudat, pentru că toate acestea sînt stereotipuri pe baza cărora se construieşte portretul robot al politicianului, aşa cum apare el frecvent şi repetitiv la televizor. Alegătorul „iraţional” le vede, dar nu le sancţionează pentru că nici măcar Biserica nu le judecă.

Partidele se apără afirmînd că aleşii nu pot fi profund diferiţi de cei care îi aleg şi că reprezentarea nu este doar politică ci şi... culturală. Pe de altă parte politicienii îşi cred votanţii proşti şi îi tratează ca atare. Alegătorul este “irational” doar in masura in care ca i se cere sa faca alegeri irationale. Ratiunea alegerilor din 25 mai este existenta insasi a Uniunii Europene, iar UE pare singura sursă de ratiune pentru societatea romaneasca. Putem merge la vot nu pentru politicienii romani, ci pentru ca Uniunea Europeana sa mai fie printre noi. Asta nu rezolvă problema, ci doar dilema.