Garsoniera de la mansardă - ziua 1
Deși există de 20 de ani, Zdob și Zdub e genul de trupă care nu pare deloc deranjată de trecerea timpului. Noile melodii dau bine lîngă șlagăre, spectacolele sînt propulsate de aceleași doze de hiper-energie ca în anii începutului, instrumentele sună teribil de bine atît pe cont propriu, cît și în formulă reunită, reacția publicului e la fel de promptă și de generoasă. Deloc de mirare, așadar, că prestația live a trupei din Chișinău a încheiat într-un mare fel prima zi a celui de-al treilea festival Dilema veche. Spre 3000 de oameni au dansat și chiuit pînă aproape de miezul nopții în Piața Cetății din Albă-Iulia.
În prealabil, trei tineri actori, Emilian Mîrnea, Florin Călbăjos și Petre Ancuța, produseseră pe aceeași scenă spectacolul „Act Orchestra”, parte din programul 9G al Teatrului Național din București. Greu de așezat într-o categorie anume, ora de muzică (s-a cîntat, live, la pian, vioară, violoncel, chitară electrică și altele), pantomimă și teatru a alternat momentele strălucitoare cu cele plictisitoare. Talentul pluri-disciplinar al celor trei protagoniști e cu adevărat impresionant, interacțiunea lor cu publicul delicioasă. Din păcate, spectacolului îi lipsește un fir conducător, o idee care să dea coerență risipei de energie și mijloace de exprimare artistică prestate de actori.
Festivalul a început puțin după ora 6 a după-amiezii, undeva pe Traseul celor Trei Fortificații, cu întîlnirea dintre Mircea Cărtărescu, în tricou polo și jeans, și cîteva de sute de oameni, a căror costumație varia între costum și pantaloni scurți, între rochie de seară și mini-fustă. Așezați pe scaune albe ori pe pajiști tunse englezește, cei cîteva sute au privit, preț de o oră, cum cuvintele scriitorului înălțau, undeva în aerul perfect al apusului de august, ceea ce el numește „edificiul literaturii”.
Așezînd etaj peste etaj, Cărtărescu a omagiat mai întîi meșteșugul prozatorilor din categoria Sandra Brown, fără al căror efort constant de a produce cărți non-valoroase din punct de vedere artistic, dar extrem de atrăgătoare din punct de vedere comercial pentru o vastă categorie de public, industria mondială a cărții ar intra în colaps. A introdus apoi în discuție nivelul profesioniștilor, acei scriitori capabili să construiască, în chip rațional, romane vaste, ireproșabile din punct de vedere tehnic, înțesate de personaje, situații, dialoguri, fire narative dintre cele mai pasionante. Exemplul ales: „The Forsyte Saga” al lui John Galsworthy.
A fost vorba, mai apoi, de etajul artiștilor, superlativ reprezentat, în viziunea creatorului „Orbitorului”, de Nabokov, care ironizează proza dependentă de firul narativ prestată de cei de la nivelul inferior și care creează o minunată literatură majoritar dependentă de cuvinte, de limbă, de stil, în care personajele și acțiunea cad în plan secund.
În fine, cu ajutorul unei pilde desprinse dintr-o povestire a lui Salinger, Cărtărescu a introdus nivelul de pe urmă, cel al marilor scriitori. E vorba de cei pentru care literatura nu e o profesie, ci o religie. Cei care scriu nu pentru a-și procura mijloacele de existență, ci pentru că altfel nu știu să existe. Pentru ei, literatura nu e o opțiune de viață, ci viața însăși. „În vreme ce profesioniștii au mereu totul sub controlul lor”, spune Cărtărescu, „marii scriitori sînt asemenea unui jocheu ce înțelege că drumul sau e mai degrabă dependent de cal decît de sine, și care plutește undeva deasupra propriilor puteri, deasupra calului, lăsîndu-l pe acesta să-l conducă”.
Astfel dominați de duhul literaturii la care doar ei au acces, cei mai mari dintre scriitori nu sînt deloc stăpîni pe arta lor. În timp ce un profesionist urcă, de la an la an, de la carte la carte, în siguranță și precizie, un mare scriitor avansează mai degrabă în nesiguranță, pășind pe teritorii niciodată explorate pînă la el și riscînd, în orice clipă, să-și piardă capacitatea de a scrie și să-și încheie abrupt, definitiv și inexplicabil existența în lumea literară.
În siajul enumerării cîtorva nume de mari scriitori, Cărtărescu și-a încheiat vorbirea mărturisind că în vîrful edificiului sau literar, în garsoniera de la mansardă, se află Franz Kafka. „E vorba de o alegere strict personală. Pentru mine Kafka nu e neapărat cel mai mare scriitor, ci cel mai pur.”
Foto: Andrei Ivan