Gafencu și începuturile diasporei

Din fuga întîmplărilor cotidiene - unele electorale - poate că ni se pare că diaspora a început odată cu noi, și anume de cînd am reușit să evadăm din lagărul comunist și am obținut posibilitatea de a ne îndeplini visul unei întremări economice afară, în lumea civilizată a Occidentului. La o primă răzgîndire, ne vom aminti însă că din lagăr unii au scăpat și înainte de 1989, pe cînd emigrările erau profund grevate politic, iar diaspora era numită „exil”. Realizăm astfel că diaspora are și trecut, nu numai un prezent postdecembrist. Dar la o reflecție suplimentară, mai descoperi încă un strat al diasporei, de dinainte de venirea comunismului. Este valul părinților fondatori, al primilor emigranți, care au plecat înainte ca războiul să se fi încheiat. Le-aș spune emigranții geografiei, pentru că principalul lor motiv de emigrare nu a fost politic sau economic, ci mai degrabă geopolitic. Ei au plecat nu neapărat din România, ci dintr-o Europă de Est generică, prinsă în convulsiile ciocnirii dintre Germania nazistă și URSS.

Exemplele în acest sens sînt de mai multe feluri. Cele mai notorii sînt ale unor oameni de cultură precum Mircea Eliade sau Emil Cioran, deși în cazul lor adeziunea la ideatica legionară a atîrnat probabil în ecuația autoexilării aproape la fel de greu ca și motivul geopolitic. Poate un exemplu cultural mai clar este cel al lui Mircea Popescu, un literat de anvergură care a rămas în Italia după terminarea studiilor. Despre el într-adevăr s-ar putea spune că mai întîi și-a început exilul, apoi cariera - după cum sugerează un volum de corespondență care îi este dedicat și care a fost publicat anul acesta.

Dar exemplar pentru generația părinților fondatori ai diasporei românești poate fi considerat politicianul și diplomatul Grigore Gafencu. El a plonjat direct din postul de ministru de externe și de ambasador în postura de emigrant. Un emigrant de lux, e drept, dar fără dispensă de la experiențele dezrădăcinării prin care trece orice (auto)exilat.

Gafencu a contribuit, prin funcțiile ocupate, la remodelarea politicii externe românești în urma agresiunilor Germaniei naziste din centrul și estul Europei. Ajunge ministru de externe la capătul unui an - 1938 - în care Austria fusese anexată la Reich, Cehoslovacia, dezmembrată deja, își trăia ultimele luni de existență, iar Hitler era declarat „Omul Anului” de către revista Times. În timpul mandatului său din 1939, a asistat la parafarea pactului Ribbentrop - Molotov (de a cărui amploare de aisberg s-a aflat însă abia mai tîrziu), la împărțirea Poloniei între naziști și sovietici, la atacarea Finlandei de către Armata Roșie și, simetric, la declararea lui Stalin drept „Omul Anului”. În 1940, cariera lui Gafencu a căpătat o completare finală corespunzătoare cu jaloanele între care și-a desfășurat mandatul la externe. Devine ambasador la Moscova la o lună după anexarea de către URSS a Basarabiei și nordului Bucovinei și cu puțin timp înainte ca Germania și Italia să confere Ungariei nordul Ardealului. După atacarea URSS din iunie 1941 de către Germania nazistă și aliații săi est-europeni, Gafencu pleacă de la Moscova în neutra Elveție, la Geneva, orașul anilor studiilor de tinerețe. De aici, el continuă să mediteze la o Europă unită, un fel de precursoare a Uniunii Europene de azi, și scrie două volume apreciate în epocă, Preliminariile războiului din Răsărit, apărut în 1944, și Ultimele zile ale Europei, în 1946.

Gafencu s-a consacrat în exil drept unul dintre cei mai buni analiști politici ai momentului. Pe lîngă articolele care îi apar în presa influentă a vremii, el susține mai multe prelegeri în Europa. La conferința de pace de la Paris, în calitatea neoficială de lider al diplomaților români în exil, a pledat pentru un „tratament corect” al României după război. Faptul i-a atras aversiunea regimului prosovietic de la București, care îl condamnă in absentia pentru trădare la 20 de ani muncă silnică - deși Gafencu nu mai călcase în țară din 1941!

După 1989, Gafencu a redevenit cunoscut unui public mai larg din România mai cu seamă prin publicarea Jurnalului său. Între timp, a apărut și o carte despre urmărirea lui de către Securitate. Dar Gafencu a purtat și o importantă corespondență, atît în perioada în care a îndeplinit funcții oficiale, cît și în timpul exilului. O parte din această corespondență a fost publicată recent, ea cuprinzînd atît scrisori ale lui Gafencu (aproximativ o zecime din totalul de aproape 100 de epistole), cît mai ales ale altor „exilați” către el: Nicolae Rădescu, Mihail Fărcășanu, Alexandru Cretzianu, Alexandru Hurtig, Brutus Coste. Sînt documente ale „diasporei primare”, care arată auspiciile exilului românesc, marcat inclusiv de dispute interne. Din păcate, nu mai putem auzi părerea acestori autori ai scrisorilor față de locul european al României de azi. Dar desigur că ne putem imagina destul de ușor ce ar putea ei crede, sau ce le-ar putea ei spune criticilor de conjunctură ai Uniunii Europene.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Foto: Grigore Gafencu - O istorie în epistole a exilului românesc, 1939-1940, 1943-1950, 1952-1957, editura Vremea, 2015, 344 de pagini