Gabriel LIICEANU: Eu cred că numai imbecilii sînt serioşi de dimineaţa pînă seara

23 mai 2012   Dileme on-line

Interviu apărut în în Dilemateca, iulie 2007

N. red.: Pe 23 mai 2012, Gabriel Liiceanu împlineşte 70 de ani. Îl sărbătorim şi îi urăm „la mulţi ani” reluînd (pentru prima dată online) acest interviu apărut acum 5 ani, cînd tocmai se reeditase Uşa interzisă.

Statul de vorbă este o formă de igienă spirituală

Uşa interzisă este o carte greu de catalogat după criteriile tradiţionale ale genurilor. Desigur, este un „jurnal”, dar substanţa ei este mult mai complexă – conţine extraordinare pagini de scriitură literară, analize solide pe teme politice şi sociale, portrete admirabil realizate etc. Şi, mai ales, se citeşte cu pasiune („n-o poţi lăsa din mînă”). Dumneavoastră cum aţi defini-o?

Ca pe o formă de eliberare în materie de exprimare. Vă propun să ne gîndim puţin împreună la asta: cum se eliberează oamenii în mod obişnuit? Vorbind cu cei apropiaţi, confesîndu-se. Spovedania, de pildă, pe care eu n-am avut curajul s-o practic niciodată, o socotesc o formă instituţionalizată ritualic a nevoii adînci pe care o are orice om de a se mărturisi. Numai că ea vizează cu precădere mărturisirea unui păcat în vederea eliberării de el. Mai mult, e vorba de eliberarea de un păcat printr-o mărturisire făcută „de jos în sus”. Instanţa care este deasupra ta te iartă şi, astfel, te eliberează (prin intermediarul care o slujeşte, preotul) de păcat prin însuşi curajul mărturisirii sau, cînd păcatul e foarte grav, la capătul unui ordaliţiu menit să spele păcatul.
Însă, dincolo de această formă specială de exprimare, de „scoatere în afară”, care este spovedania, orice om practică mărturisirea ca „exprimare laică”. Cu toţii avem nevoie de o ureche, egală cu a noastră, care să ne asculte. Ne mărturisim unii altora slăbiciunile noastre, îndoielile, proiectele, reuşitele, spaimele, bucuriile, speranţele, nemulţumirile, dorinţele etc. Statul de vorbă este o formă supremă de igienă spirituală.
Cînd nevoia asta ia forma scrisului ajungem, cred, la o formă superioară de exprimare; „superioară” prin efectul pe care ea o are atît asupra celui se exprimă (scriind), cît şi asupra celor care ascultă (citind).

În spatele eului logic impersonal a început să se înfiripe un mic eu liric

Aşa e, numai că în cazul acesta se iese din intimitate şi se intră în spaţiul public. Nu devine atunci „exprimarea” o formă de exhibiţionism?

Ba da, dar de fiecare dată, după cum veţi vedea, e un exhibiţionism are o scuză. Vă pot spune cum am ajuns la această formă de exhibiţionism. Orice om, cînd publică, primeşte în funcţie de domeniul cultural în care funcţionează o anume ştampilă culturală. Eu am primit-o, fireşte, pe cea a filozofiei. Eu însumi m-am recomandat, prin formaţia mea şi prin primele prestaţiuni culturale, ca aparţinînd acestei tagme. După o vreme, mi-am dat seama că modul meu de a mă exprima trecea dincolo de silogisme, de „idei pure” sau de simple compendii culturale pe o temă dată. Am început, scriind, să deviez de la limbajul consacrat al filozofiei. În spatele eului logic impersonal a început să se înfiripe un mic eu liric, care se manifesta fie prin bruşte încălziri ale tonului, fie prin transformarea cititorului în părtaş la discurs. Nu o făceam deliberat, nu aveam în spatele meu o teorie anume. Cînd am scris Jurnalul de la Păştiniş, nici măcar nu mi-am dat seama că „făceam” literatură. N-am scris niciodată cu conştiinţa unui anume gen în cap. Ulterior, e drept, am încercat să conştientizez „genurile filozofiei” şi, prin anii '80, ţin minte că am scris ceva pe tema asta (în Cearta cu filozofia) care atunci mi s-a părut extrem de lămuritor.

Şi totuşi, după Jurnalul de la Păltiniş aţi devenit conştient că sînteţi „scriitor”. Aţi luat premiul Uniunii Scriitorilor, Alexandru Paleologu, într-o scrisoare din Epistolar, spunea că nu ştie cît de mare filozof sînteţi, dar că în privinţa calităţilor dumneavoastră literare nu se îndoieşte nici o clipă...

Ceea ce am conştientizat cu adevărat după Jurnalul de la Păltiniş este faptul că în mine se aflau, în buna tradiţie a zodiei Gemenilor, două euri distincte care ar fi fost bine să fie satisfăcute deopotrivă şi aduse să lucreze împreună, pentru a nu risca cine ştie ce schizofrenii subtile. După aceea am început să-mi pun problema exprimării mele ca fiinţă întreagă, ca om care posedă nu numai un intelect discursiv, ci deoptrivă stări şi, la un moment dat, mi-am dat seama că vorbele care nu sînt însoţite de un suport afectiv ajung foarte greu la altul. Am început tot mai mult să cred în ideile care au gestat într-un „sos emotiv” sau care sînt apte să spună o poveste. Împletirea stranie şi imprevizibilă dintre logic, epic şi afectiv mi s-a părut cea mai potrivită formă de a te exprima şi de a obţine comunicarea.

Dar tot nu mi-aţi spus ce anume justifică din partea celui ce scrie acest exhibiţionism. De ce trebuie să te exprimi în faţa unor oameni pe care nu îi cunoşti?

Nevoia de a „striga în gura mare” ceea ce simţi şi gîndeşti pare în prima clipă exhibiţionistă sau egoistă. Spovedania în faţa cîtorva mii sau zeci de mii de oameni este, terapeutic vorbind, mult mai eficace decît cea făcută în faţa unei singure persoane. Eliberarea, în acest caz, este maximă. Dacă vrem să vorbim cu cuvintele lui Hegel, am putea spune că un conţinut de conştiinţă subiectiv se transformă în spirit obiectiv, adică îl părăseşte pe purtătorul lui accidental şi devine un bun comun şi oarecum exemplar. Autorul spovedaniei „s-a golit” şi se simte bine. În plus, orgoliul lui este satisfăcut: nu e puţin lucru să devii „spirit obiectiv”, referinţă comună, manieră de a opera în alţii într-un mod aproape anonim.

Scriitorii sînt prădători de viaţă

Să înţeleg că spiritul obiectiv este un soi de recunoaştere publică a isprăvii cuiva?

Nu, e mult mai mult. Pentru că de partea cealaltă, a cititorului, se întîmplă ceva cu mult mai interesant: celălalt, ascultîndu-te, se încarcă cu ceva care îi lipsea sau pe care în mod difuz îl simţea şi nu putea să-l fixeze ca fapt limpede de conştiinţă şi înţelegere. Această recunoaştere în spusa exemplară a autorului îi produce celui care „ascultă” o intensă bucurie. Autorul le împrumută celorlalţi viaţa lui (inteligenţa lui, sensibilitatea lui etc.) şi termină prin a-i spori. Exemplar tocmai asta înseamnă: alţii încep să se recunoască în cel care „spune”. Ei se împărtăşesc pur şi simplu din el. Ăsta e miracolul culturii. Dacă eu vă povestesc dumneavoastră o întîmplare în care e vorba de o persoană cunoscută, facem decît să bîrfim. Dacă mă apuc şi o scriu, dacă o povestesc, dîndu-i o formă pentru toată lumea, fac literatură.

Atît de simplu e?

Nu e deloc simplu. A pune în formă, „a da formă” pentru toţi e poate lucrul cel mai greu de pe lume. De aici începe epopeea exprimării publice. Mă exprim pentru mulţi şi o fac începînd să fiu foarte atent la punera în pagină a acestei exprimări. Aleg, reţin, înlătur, amplific, adaug, divaghez, practic strategii de comunicare şi exprimare care transformă relatarea mea într-un bun la îndemîna tuturor, apt să transmită gînduri, stări, emoţii. Cel care cîştigă în final din acest nou tip de exprimare al meu este celălalt, în mai mare măsură decît mine. Dar ca să reuşesc asta, trebuie să ştiu să operez în materia infinită a cuvintelor. Punerea în formă înseamnă capacitate de limitare. Printre cadourile pe care mi le-a făcut Noica se află şi această vorbă a lui Goethe: In der Beschränkung zeigt sich erst der Meister. „Abia în capacitatea de a se limita se vădeşte marele artist.”

Pentru cel care scrie, exprimarea ca punere ideală în formă, ca limitare ideală, devine în cele din urmă suprema provocare. Cînd ajungi pe tărîmul provocării care este scrisul, acest „cum” devine un în sine şi termină prin a avea acelaşi grad de importanţă cu ceea ce vrei să spui.

Şi de ce credeţi că este atît de importantă „exprimarea” unor fapte curente de viaţă, a unor lucruri care nu au altă calitate decît de a se fi întîmplat sau de a fi fost trăite, cel mai adesea la scara unei biete biografii particulare?

Aşa e, aveţi dreptate. Uşa interzisă, de care m-aţi întrebat la început, nu este în fond decît o relatare la nivelul unei biete biografii particulare, o simplă secţiune printr-un an din viaţa cuiva. Şi totuşi, ea este, sau tinde să fie, „spirit obiectiv”, adică pasul acela pe care unii îl fac de la ei ca inşi la ceilalţi ca la o întreagă comunitate. Acest pas este de fapt miracolul culturii. Cum poate un om ca toţi oamenii (dar de fapt nu la fel!) să devină măsura celorlalţi? Creatorii, în general, sînt semeni ai noştri care, exprimîndu-se într-un fel sau altul, au reuşit să smulgă vieţii ceva care ea refuză în mod spontan să ne dea. Să spunem, privitul ei în oglindă. Viaţa curge în mod normal în pura ei expresie naturală. Ea refuză să se muzealizeze, să se ofere celorlalţi ca spectacol, să se fixeze în expresia ei. Or, scriitorii sînt prădători de viaţă. Ei o fură ei înseşi şi o arată, ca pe un trofeu cîştigat într-o teribilă bătălie, semenilor lor. Să vă dau un exemplu. În Grecia homerică, după o bătălie, prada de război era pusă la mijloc în vederea împărţirii ei, în cercul care se forma prin strîngerea laolaltă a căpeteniilor ce participaseră la luptă, a şefilor de triburi ahee. În momentele acelea privilegiate, de timp suspendat, în care prada se afla acolo înainte de a fi împărţită, ea aparţinea tuturor neaparţinînd de fapt nimănui. Democraţia s-a născut în Grecia exact în felul acesta, în măsura în care grecii au descoperit, pe această cale, că există ceva, nişte „entităţi”, care devenind bunuri comune iradiază în acelaşi timp asupra fiecărui ins în parte. Instituţiile democraţiei, legile, tribunalele, adunările decizionale au fost primele forme de „spirit obiectiv”.

Ei bine, prada smulsă de scriitori vieţii şi pusă la mijloc, între toţi oamenii, aparţinînd fiecăruia în parte şi nimănui anume, aparţinînd de fapt tuturor, este cultura însăşi. Cineva ajunge să-i fure vieţii secretele (şi o face cel mai adesea cu chin şi sacrificii) şi le pune pe tavă celorlalţi: Luaţi şi înfruptaţi-vă din secretul vieţii, din minunile şi grozăviile ei, din grotescul şi ironia ei! Datorită scriitorilor, ceilalţi primesc, ca să spunem aşa, viaţă servită de-a gata. Ăsta e darul de care se vorbeşte adesea, cel pe care artistul îl face oamenilor şi pe care noi nu-l conştientizăm în toată splendoarea şi amploarea lui. Nu e puţin lucru ca cineva să exploreze densitatea şi vastitatea vieţii şi să-ţi dea măsura lor. Cu toţii trăim de pe urma celor care, primii, au luat măsura vieţii.

Deci pînă la urmă, ţinînd cont de trăsăturile unui stil foarte personal şi ale „artei de a scrie” formate la buna şcoală veche a retoricii, ce sînteţi: scriitor sau filozof? Cum se „împacă” scriitorul Gabriel Liiceanu cu filozoful Gabriel Liiceanu?

V-am spus. Năzuind către o unică fiinţă care face periodic efortul de a se exprima la nivelul mijloacelor pe care le-a dobîndit mai mult sau mai puţin accidental de-a lungul vieţii sale. Dacă nu l-aş fi întîlnit pe Noica, aş fi devenit pesemne scriitor. Aş fi încercat să scriu proză. Astăzi consider că romanul este forma completă de punere în scenă a expresivităţii umane. Filozofia pură ca filozofie speculativă tradiţională este sublimă, dar e mutilantă. Te reduce la inteligenţă, în vreme ce în literatură e loc pentru orice, inclusiv pentru filozofie. (În Dostoievski e filozofie cît în cinci filozofi ai lumii.) Nu înseamnă că regret vreo clipă formaţia mea filozofică. Paginile „literare” pe care le-am scris beneficiază de pe urma acestei formaţii, au un „mai departe” şi un „mai adînc” pe care un literat ignar filozofic nu le poate obţine. Pe de altă parte, cînd scriu un eseu filozofic, cred că el are de cîştigat ca atractivitate de pe urma apetiturilor mele literare. Îmi place să pun idei în scenă cu mijloace literare. Sînt conştient că trăiesc într-o anume separaţie, totuşi cele două ipostaze se apropie în chip spontan una de alta din ce în ce mai mult.

V-ar plăcea să scrieţi un roman?

Enorm. Dar e prea tîrziu. Nu ştiu să construiesc şi cred că aproape nimeni nu ştie să construiască pe spaţii largi în proza noastră. Nu „să scrie frumos”, ci să construiască. Aşa încît voi continua să mă exprim cum am să pot şi, sper, în forme deocamdată imprevizibile pentru mine.

Nenorocirea e că publicul trebuie mereu înfruntat

În spaţiul public, sînteţi definit, între altele, ca un om de succes, care „face rating” la televizor, ca lider de opinie ale cărui puncte de vedere stîrnesc ecouri, ca un intelectual implicat în problemele societăţii, chiar ca „un brand cultural”. Vă simţiţi confortabil printre aceste caracterizări?

Vă amintesc o observaţie a lui Jung din Amintiri, vise, reflecţii. În fiecare dintre noi există două personalităţi – Jung le numeşte simplu „nr.1 şi nr.2”. Prima e personalitatea noastră publică (deja un elev cînd se duce la şcoală o are), cea care trebuie „să facă faţă”, cea în care nu sîntem singuri cu noi şi în care, exhibîndu-ne (din nou!), nu sîntem niciodată în largul nostru. Cealaltă, nr. 2, este cea a interiorităţii noastre sau a mişcării în spaţiile familiarităţii vieţii noastre. Cu cît prezenţa publică ocupă un loc mai mare în viaţa unui om, cu atît alternarea personalităţilor 1 şi 2 este mai mare şi revenirea la nr. 2 este mai dificilă. Este ca şi cum un număr de ore pe zi stai în vitrină şi alt număr de ore te duci acasă la tine. Sînt oameni care adoră statul în vitrină. Eu îl detest, dar din varii motive, toate provenind din datorie, obligaţie etc. (civică sau profesională), nu-l pot elimina total din viaţa mea. Cînd, după o zi densă pe linia personalităţii nr. 1, mă întorc acasă şi nu mai ştiu cine sînt, cînd revin la mine şi mă regăsesc în intimitatea mea, cînd mă întorc, cum spune Jung, „în templul eului meu”, sînt invadat de o fericire intensă. Pe scena publică, la televizor, de pildă, sînt în schimb profund nefericit. Sînt pur şi simplu dislocat din mine însumi.

Dar şi suita asta de roluri sau de măşti face parte din dumneavoastră. Sînteţi şi aşa.

Evident, cu toţii sîntem chemaţi să afişăm o siguranţă de sine exterioară şi uneori, prin exerciţiu, terminăm chiar prin a o avea. Cu toţii purtă o mască socială şi nimeni, psihic vorbind, nu apare pe scena lumii în pielea goală. Numai că uneori oboseşti teribil să porţi masca asta, una care, cel mai adesea, este doar o amplificare enormă a unei singure trăsături a felului tău de a fi. Cînd încerci să te arăţi şi altfel decît ai apucat să fii perceput, rişti stupefacţii şi perplexităţi de tot soiul. În particular, vă mărturisesc, am un enorm histrionism şi, vreau să cred, şi o doză destul de mare de umor. După ce, recent, am scris un text în care făceam din maşina cu care „mă deplasez” un personaj (poate aţi auzit, e vorba de Siegfried), făcîndu-i o declaraţie de amor şi simţind nevoia să mă joc pur şi simplu, am auzit că „mi-am compromis imaginea”, că nu-i stă bine unui „om serios” „să se prostească” în felul ăsta etc. Eu cred că numai imbecilii pătrunşi de importanţa lor şi lipsiţi de simţul relativului şi al nimicniciei noastre finale sînt serioşi de dimineaţa pînă seara. De fapt, nenorocirea e că publicul trebuie mereu înfruntat, chiar şi atunci cînd îţi e profund favorabil, pentru că nu ai voie să-l dezamăgeşti. Ce să mai vorbim de momentul cînd îţi e ostil sau, mai mult, cînd te detestă, te urăşte...

Cum vă “gestionaţi” succesul?

Foarte simplu. Încercînd să nu-i dezamăgesc pe cei cărora le-am cîştigat încrederea sau afecţiunea. Cred că cea mai mare pedeapsă este ca cineva la care ţii să-ţi retragă afecţiunea lui.

Modul meu de a mă răzbuna

Apropo de ură. Aţi publicat recent o carte, lansată la „Bookfest” în luna iunie, şi care are chiar acest titlu: Despre ură. N-am să vă întreb cum poate fi societatea română tratată de teribila boală a urii, ci de ce aţi pus pe coperta cărţii o poză a dumneavoastră, pare-se, de la 20 şi ceva de ani.

A fost modul meu de a mă răzbuna pentru ce am trăit în anii în care, cum spun acolo, ura organizată intelectual devenise un principiu de guvernare. În 1971 (aveam 29 de ani), am reuşit cu chiu cu vai „să ies” trei luni cu o bursă DAAD în Germania Federală. La sfîrşitul acestei perioade, am fost invitat pentru zece zile la vila unei familii germane. Oamenii erau minunaţi. Ştiind de unde vin şi unde aveam să mă întorc, vroiau să mă facă la tot pasul să mă simt bine. Era în împrejurimile Düsseldorf-ului. M-au dus la muzee, la spectacole, la restaurante... Am trăit atunci un fragment de paradis. Eram fericit, trăiam pentru prima oară într-o lume de oameni liberi. Cînd rămîneam acasă, mă jucam ca un copil mare. A fost, atunci, prima vacanţă adevărată a vieţii mele. Prietenii mei aveau copii, mă tăvăleam cu ei prin iarba din grădină, ne băteam etc. Am plecat de acolo cu un teanc de poze. Într-una dintre ele, aceea din care am pus un fragment pe coperta cărţii Despre ură, mă aflu cu tînărul meu prieten Peter, un băiat de 13 ani, asupra căruia tocmai îmi exersam o „directă de dreapta”.

M-am întors la Bucureşti. Din cînd în cînd, scoteam din fundul unui sertar teancul de poze şi retrăiam fragmentul acela divin de libertate al vieţii mele. Fotografia cu Peter îmi plăcea în mod deosebit. Era, imaginea aceea a mea, imaginea unui om fericit – căci liber. Privind-o, m-am hrănit cu ea, credeţi-mă, de-a lungul atîtor ani. În decembrie anul trecut, am fost anunţat că „mi-a intrat” dosarul la CNSAS. M-am dus să-l văd. Am aflat de acolo că în absenţa mea mi se montaseră microfoane în casă. Dar nu ăsta a fost şocul cel mare. Într-un volum de anexe, am dat, stupefiat, peste scumpele mele poze refotografiate şi clasate cu grijă, ca probă irefutabilă a legăturilor mele cu „forţe duşmănoase” din afara ţării. Îmi intrau, aşadar, în casă cînd vroiau şi îmi cotrobăiau cu mîinile şi cu minţile lor murdare în capitalul meu de libertate, intimitate şi fericire ascuns în fundul unui sertar. Iată de ce am pus poza asta pe coperta cărţii. E modul meu, firav şi simbolic, de-a întoarce spada urii cu mînerul în sus, transformînd-o în cruce, şi a face din ea o stavilă împotriva anilor de ură cultivată sistematic, în care am trăit o viaţă şi care, din păcate, nu s-au consumat.

A consemnat Mircea VASILESCU

Fotografiile sînt din arhiva personală a autorului.

Mai multe