Funès cel-ce-nu-poate-fi-uitat

Apărut în Dilema, nr. 519, 7 - 13 martie 2003

Există o singură instituţie cu adevărat consensuală: aceea a Rîsului. Drama & tragedia se demodează; rîsul, niciodată. Săptămîna trecută, la moartea marelui Alberto Sordi, am văzut (pe Rai Uno) cum tristeţea a tăiat la fel de profund în omul din popor, în omul din actor sau în omul politic: de la Walter Veltroni (centru stînga) la Silvio Berlusconi şi Gianfranco Fini (dreapta şi extrema ei), italienii şi-au plîns cel mai popular roman, cel mai celebru comic italian-internaţional şi ultimul mare urmaş al "vîrstei de aur" a comediei italiene - anii '50-'60, marcaţi de filmele unor Comencini, Monicelli sau Zampa...

Pe 27 ianuarie s-au împlinit 20 de ani de la moartea lui Louis de Funès. "C'était pas Molière - explica unul dintre partenerii săi, Michel Galabru, într-o emisiune de pe TV5 - "c'était de Funès - mais c'était déjà pas mal!..."

Acest "déjà pas mal" are darul de a pune - cum spun tot francezii - ceasul la ora exactă: criticat de unii (purişti) pentru un Avar care era "prea puţin Molière" şi "prea mult de Funès" (ţinînd cont că actorul co-semnase şi regia; în paranteză fie spus, şi Sordi jucase într-un Avar şi se "convertise" la regie...), de Funès rezistă - pînă la urmă - prin înseşi excesele sale. A fost, prin excelenţă, "omul-orchestră" (alt titlu de-al său); a-i imputa lui de Funès grimasele, bufoneria continuă şi exacerbată revine la a trece pe lîngă geniul său de actor, în care totul - totul! - era dus pînă la paroxism... Cineva a remarcat că, odată cu de Funès, comicul - ca personaj - renunţă să mai fie doar reactiv, devenind activ: de Funès nu era cobaiul "efectului comic", ci însăşi cauza lui. Se arunca în hăţişul gagurilor cu furia celui care trebuia, cu orice preţ, să le doboare - ca pe popice. Nu se dădea înapoi de la nici o schimă, de la nici un "supra-efect". Într-un fel, era opusul lui Monsieur Hulot, personajul lui Tati; acolo unde acesta ţintuia comicul printr-o eschivă, printr-o litotă vizuală, de Funès se năpustea peste el cu tot armamentul din dotare (ochi daţi peste cap, onomatopei etc.), reuşind să şi-l facă al său - unic şi inconfundabil.

Generaţia mea a crescut cu seria Jandarmului din Saint Tropez (1964 - primul, 1982 - ultimul).Regizate de Jean Girault, filmele erau departe de-a fi nişte capodopere, dar schiţau nişte clişee în care şi acum recunoaştem "Franţa": călugăriţele cu "pălării" albe cu aripioare conducînd 2CV-uri decopertate, subalternii idioţi, superiorii gomoşi, o anumită provincialitate veselă - pace şi prosperitate... Filmele nu erau geniale - dar de Funès era! Ca personaj, jandarmul său n-avea nimic din bonomia blajinului Fernandel sau din jovialitatea simpaticului Bourvil, contemporanii săi. Obsecvios şi arţăgos, fals-umil şi megaloman, Jandarmul funesian era "Franţa atrabilară" - amestec inenarabil de burtăverzime satisfăcută şi frustrare istorică. Dar de Funès - care-şi făcuse deja un nume pînă la seria "St. Tropez" - nu poate fi redus la acest personaj, chit că este cel care l-a făcut cunoscut milioanelor de spectatori din afara Hexagonului; în La belle américaine (1961), Hibernatus (1969), Mania grandorii (1971), Aripioară sau picior (1976) sau Zîzania (1978) a fost "mereu la fel" - adică memorabil...

Atunci cînd mă gîndesc la de Funès, am în cap mai ales un anumit ritm - un prestissimo. "Omul-orchestră" era în permanenţă în reprezentaţie, iar acest lucru nu poate fi dus la bun sfîrşit decît cu condiţia ca omul acela să nu fie niciodată în repaos (de Funès dormind? da, dar numai pentru ca, foarte iute, să sară din pat, apoplectic, cu un ţipăt de conu' Leonida peste care cade tavanul!...). Această insomnie perpetuă, această agitaţie fără măsură şi fără sens fac din de Funès comicul emblematic al nevrozei actuale - undeva între Jerry Lewis şi Woody Allen. Nu era Molière pentru că nici nu trebuia să fie: lumea în care se mişca, neobosit, cu o energie care-ar fi mişcat locomotiva şi celelalte vagoane ale Marii hoinăreli spre Nicăieri, nu mai avea nevoie de "studii de caractere", "de moravuri" sau de burlescul deja-bifat al filmelor mute. Avea nevoie de explozia-în-lanţ a gagurilor sale faciale, vocale şi gestuale; avea nevoie de Omul-Brownian, atom rebel al Lipsei de Timp şi al Excesului de Adrenalină. În comicăriile lui Louis de Funès, "ceasul" trezirii noastre la (un fel de) realitate se dă peste cap şi sună întruna. Nu este chiar ora exactă, "mais c'est déjà pas mal..."